Mamă, tu nu te trezești cu ușurință dimineața așa că vei primi cadou un ceas deșteptător. Roz. Ca să nu mai uiți că azi este ziua Emiliei și că s-ar bucura să o suni să-i povestești faza aia cu tipul de la magazinul de fructe din colț. Care magazin? Care colț? Hai nu te mai preface că nu pricepi ce-ți spun, pentru că el te-a întrebat ce soi de mere vrei, iar tu ai zis zâmbind cum te cheamă, Melania. Bietul om a făcut ochii mari, a căutat într-o listă pe care o avea pe tejghea și ți-a spus că nu are așa ceva dar că ar fi Melone Apples, cu un gust de vis, mere metise, și tu nu ai vrut din alea dar te-ai apropiat de ce-ți arăta acolo, doar ca să vezi ecusonul pe care scria numele lui, Samuel, straniu nume. Pe Emilia chiar ai distra-o cu întâmplarea asta. Hai sun-o.
Tu reușești să fii tonică și veselă în fiecare zi, deși ești foarte singură în sufletul tău, mă gândesc că un pic și din cauza ta, dar nu o să-ți spun direct ca să nu stricăm amiciția. Tu te iubești prea mult. Tu faci lucrurile să meargă mereu înainte, tu pui accentul pe ultimul cuvânt schimbând tot sensul rostirii de până atunci.
Te văd prin geamul mare al cafenelei. Urmărești picăturile de ploaie cum nu vor să se lipească, sticla nu e ca un biscuit poros, parcă ar fi unsă cu ulei fin și apa își continuă drumul gri. Lângă tine, el cu capul între umeri respirând greu aerul ca și cum s-ar afla pe cel mai înalt vârf al Himalaiei. Stă atât de aproape de tine cât să-i fie rău și departe în eterul zărilor cât să mai poată salva pe moment situația sufocantă. Lumina este gri cald cu sclipiri carmin-alizarin poate de la zmeura aceea inflamată și zemoasă care tronează pe patul moale și bombat al unei prăjituri albe. M-a sunat astăzi Emilia ca să mai vorbim una alta, să o înveselesc, i-am povestit ce am văzut acum câteva zile în cafeneaua Almas de pe bulevardul Nord, îți spun și ție, stăteam absentă în fața tejghelei îmi spuneam în minte tot soiul de lucruri simpatice ca să treacă vremea, când mi-a atras atenția eșarfa lui roșie, știi că ador culorile tari. Stăteau la o masă, el și ea. Ea vorbea într-una, el părea că o ascultă, ea nu foarte tânără însă frumoasă cu un chip straniu, schimbător, nu știu exact cum să explic. Vorbea, gesticula, desena în aer grafice, făcea cu mâinile forme diferite, cercuri, dreptunghiuri, cu degetele răsfirate două cu trei, unu cu patru, unu sub patru, toate cinci, apoi direct zece ca un evantai sau o coadă de păun seducător. Nu-mi plac seducătorii, parcă ar fi treabă de plăcut, sunt de evitat, parcă ai putea să-i eviți. Nu se înțelegea ce vrea să spună, poate că nu dorea să zică nimic. Nimic, dar mult. Pentru că nu se mai oprea iar el, destul de tânăr și foarte frumos își băgase capul între umeri, semn de mare interes ce să zic, dădea răspunsuri rare și apăsate. Ea erai tu, Melania. Emiliei nu i-am livrat amănuntul ăsta.
Am făcut ceva care a bucurat-o pe Emily a noastră, am revizitat un conac într-un sat din Moldova, un sat pierdut de lume printre dealuri prăfuite, satul e sărac, drumurile sunt cam proaste. Ne-am amintit de vremurile copilăriei când am intrat în magazinul sătesc. E tot acolo. Ce se găsea in 1983 în magazinul sătesc ”Universal” de la Tescani: cuie de draniță, gumari, felinare, coase, stambă metraj, genți de vinilin, borcane cu magiun de pere, opinci de cauciuc, rahat la kilogram, Cico, basmale înflorate, fuste de tergal, castraveți în oțet, lumânări de parafină, oglinzi înrămate, galoși, săpun ”Cheia”, chiloți tetra, rechizite școlare, bocanci cu ținte. Printre ele, într-un colț, pe un raft între câteva cărți prăfuite se afla Kant ”Critica rațiunii pure” tradusă de Eminescu. Am și azi cartea în bibliotecă. Acum în magazin am dat tot peste un bricabrac funambulesc și peste un vânzător vorbăreț. Apoi am mâncat fragi sălbatici, ție nu-ți plăceau deloc îți produceau o alergie, te înroșeai toată. Ca părul Anei, o mai știi? Jacaranda e un arbore violet pe care mi-l imaginez cu plăcere, poate că exista și lângă Melcul de la Tescani, doar că atunci nu-l vedeam. Tu spuneai că unui dintre plopii de pe Drumul cu Plopi este de fapt un Jacaranda.
- Care Ana? Cea cu părul roșu?
- Da, ea.
- Păi ea nu mai trăiește de mult, ne-a lămurit vânzătorul de bricabracuri.
Am simțit că mă părăsesc puterile. Abia o văzusem la conac, ne-a primit cu părul alb și zâmbetul pe buze, parcă nu trecuseră atâția ani de când ne salva de furia bucătăresei care își apăra cu strășnicie cămara cu bunătăți. Cele mai frumoase mere zemoase, noi le mâncam, alții le pictau.
Ție îți plăcea să stai în biblioteca lui Dumitru, o scară îngustă și întunecoasă ducea sus la cărțile vechi și la discurile cu muzica divină care inunda tot parcul. Acolo l-ai ascultat pentru prima oară pe Glenn Gould cu Goldberg Variations. Respirai încet să nu-l tulburi, închideai ochii, cumva știam asta. Dacă ți-e dor de cineva să nu închizi ochii, așa ne-ai spus atunci. Deschide ochii. Orele zilei se numeau livada, melcul, drumul cu plopi, Tazlăul, Merăria, badminton, cabana, bucătăreasa, masa de ping-pong, portretul Marucăi, atelierul lui Bernea, pianul lui Enescu, covorul pe care am stat cu toții, Max și Moriț, câinii de care tu fugeai, barza salvată sau așa credeam noi copiii care o căram de colo-acolo într-o cutie, stelele căzătoare în noaptea neagră și toate dorințele puse atunci.
Nu se poate să nu rămână nimic din toată frumusețea acelor clipe, le știi, tu le-ai trăit, balul se termină, luminile se sting, conțineau stingerea încă de la început, unde se duc cei care se duc? Și cu zbaterea lor cum rămâne? Uneori presimt că întunericul face pace cu taina. Când pleacă, ei pleacă fără cuvinte, rămân doar încrâncenările pe care cuvântul le produce. Tihna ultimei zile calde în așteptarea ploilor reci care bat în geamurile cafenelelor. Când erai iubită era cald și fum și gol și zi și noapte, nu le simțeai, acum e doar gol și rece și curent pe sub ușile care se deschid degeaba iar tu aștepți cu răbdare. Păi ce așteptare mai este și asta dacă o faci cu răbdare, nu înțeleg, dar nu e treaba mea. Emilia m-a rugat să-ți spun că are nevoie de sfatul tău, nu știe cum să-și scurteze un pic rochia, rochia e ca viața ei, a ta, a noastră, ca un vin bun băut odată împreună pe țărmul mării Libiei. Nu mai trăi viața așa, oricum se duce, trece, iar tu care crezi că stai bine înfiptă pe un mal de fapt pleci și tu. Pleci stând și așteptând.
Ziua împăcării. A bunei dispoziții. După ce i-ai făcut Emiliei bucuria să treci pe la ea și să o ajuți să se îmbrace cu rochia cea noua și mai scurtă, ți-ai zis că meriți să te răsfeți cu o plimbare prin orașul vechi poate chiar să-ți cumperi un obiect mic de la anticarul tău preferat. În camera ta sunt deja cam multe sfeșnice de argint, nu te poți opri, mi-e clar, dar colecția ta de amorași lasă-mă să o comentez, fă-mi plăcerea asta te rog. Mă obsedează o pictura roccoco cu Leagănul lui Fragonard și vreau să-ți prezint speculația mea:
Coșmarul frivol, voluptuos, lipsit de rigoare aparentă, le cheval noir de la nuit din les contemplations de Hugo, balansul în stare de vis suspendat, o pădure întunecată ca punct de pornire, două femei pe leagăn, picioarele uneia și corpul alteia, anatomia celor două părți nu se leagă. Oprite la jumătate de drum ca pe cărțile de joc. Cochet, încântător, picant? În nici un caz. Cupidon declară tăcerea cu discreție, salvează momentul trecerii în semiton, duce degetul la gură, muțenie a visului, lentoare a erotismului, o intenție, un gard vag schițat ca o limită fără putere de a opri selva oscura, un fundal tulbure ce este de fapt prim-planul din care se retrage scena. Privim totul din culise, recuzita este bogată, inundă farmecul femeilor ce se balansează trase de sforile unui păpușar așezat pe o banchetă. Tânărul culcat nu există, nu aparține scenei, nu poate fi văzut de către ceilalți actori, micul pantof nu zboară spre el, nici vârful piciorului. Sunt trei direcții majore cuprinse în compoziție, marcate de cupidonul din piatră, tânărul inexistent și păpușarul care trage sforile în dreapta imaginii, toate aceste direcții regăsindu-se într-un punct nodal în persoana celor două femei ce formează entitatea gracilă și instabilă de pe leagăn. Cu alte cuvinte sunt formate compozițional trei triunghiuri, de naturi diferite. Primul triunghi îl cuprinde pe cupidon, leagănul cu cele două femei și tânărul inexistent. Al doilea triunghi, cu latura mare spre baza lucrării, conține tânărul inexistent, dubla feminină și păpușarul ce trage sforile. Al treilea triunghi, în dreapta imaginii, se formează între păpușar, femei și selva oscura. Restul e vid.
Vreau să dorm până la zece. Subconștientul e o treabă foarte complicată, e o parte a vieții de care mai bine te-ai lipsi dar nu poți. O maieutică a așteptării. Uneori cred că misiunea ta, scumpa mea, a fost să fii muză și nu o simplă angajată. Poate că mă înșel. Tot tu ai ales să colecționezi amorași din ghips, din rășini speciale, din plastic dat cu bronz, din papier-mache, din sticlă. Ce chestie, am văzut azi într-o vitrină un Cupidon albastru avea o figură atât de tristă că m-am gândit să-l iau acasă ceea ce am și făcut, mi-am pus ochelarii cu ramă de baga să-l văd mai bine și mă gândesc foarte serios să-l păstrez de data asta, nu ți-l mai dau. M-ai rugat să-ți citesc o poezie, spui că ți-a luminat ziua. Chiar așa, ești cum ești, cine te iubește, te iubește, cine nu, nu. Ce simplu pare, nu ar mai trebui să te duci la psihologul tău, la Herz, dai banii degeaba pe o cauză pierdută, inima ta a înghețat, Melania.
Astăzi Emilia nu s-a simțit foarte bine, o încurajez că toate se vor aranja, o țin de mână. Vino și tu să o vezi, te rog. Poți să aduci și un îngeraș din colecția ta. M-a rugat să-i fac o cafea cu zaț gros așa cum făcea bunica și să-i ghicesc. Tot ce îmi mai aduc aminte de atunci este că mereu era vorba despre un drum de seară și cineva de verde. I-am povestit Emiliei lucruri frumoase, multe drumuri în fața ei, ea zicea că par cam întortocheate. Eu văd de fapt doar un singur drum, dar nu îi spun.
I-am propus Emiliei să mergem la Muzeul de Arheologie, muzeul cel nou care se află în fundul unei curți imense. Ei i-a surâs foarte mult ideea mea, îi plac fragmentele de obiecte vechi din vitrine, mai ales cele mici lăsate așa fără reconstituiri prea multe, în special cioburile de culoare roșie cu urme de desene negre. Portarul se uită cu atenție la noi în timp ce mestecă gumă.
- Unde mergeți?
- La Muzeul de Arheologie.
- Pentru ce?
Pentru niște cioburi mici și colorate, mă pregătesc eu să-i spun, Emilia însă îmi citește gândurile parcă și mă împiedică să fiu rea. Nu am stat mult pentru că pe ea a apucat-o tusea doar la vederea pieselor vechi. Așa că întrebarea portarului parcă avea sens. Chiar, pentru ce?
Știai că ikemodo înseamnă ”cale dreaptă”? Nahandaram e ”privire scurtă”. Alandala e ”pace” într-un dialect aproape pierdut. Mala-kala este ”om pur” printr-o insulă polineziană. Nu zău? De multe ori mă pufnește râsul când citesc câte o interpretare de felul ăsta. Ce mă distrează este siguranța cu care autorul, mai puțin cunoscut, luminează sensul acestor cuvinte învăluite în mister și își construiește o adevărată argumentație de tip: ”v-am zis eu”. Ca un quod erat demonstrandum, care o dată scris pe foaia cu pătrățele a caietului de matematică aduce și o ușurare teribilă elevului cu pricina.
Îți aduci aminte când eu aveam cam nouă ani și ne-ai dus pe Emilia și pe mine să vedem un șantier arheologic, o rămășiță din neolitic, am avut voie să căutăm și noi cioburi în pământul tasat. Am crezut că vom găsi vase întregi, cufere cu comori poate, bijuteriile unei prințese din imaginația noastră de copii. Emilia ți-a spus atunci că ea vrea să se facă arheolog tu ai încurajat-o, chiar dacă știai de boala ei de plămâni, nu ai vrut să o superi. A fost un gest frumos.
Apropos de Herz, psihologul, m-am dus și eu la el și m-am cufundat în pătrățelele de piele neagră ale canapelei sale noi. Eu am o inimă prea caldă care nu vrea să facă pace cu mintea, adică totul e aiurea în ce dialect vrei să o spui. Herz cu o față gravă, s-a ridicat din fotoliul său și s-a îndreptat spre biblioteca din lemn de nuc adânc sculptat cu atlași puternici ce susțin globuri impunătoare. Mi-a adus un volum mic și gros îmbrăcat într-o catifea mată de un roșu pompeian și cu un desen pe copertă, de fapt o gravură veche reprezentând un copac de Banyan. Idilica, am descifrat eu pe cotor, sper că nu era Iliada și să mă fac de râs. Nu, nu, scria chiar IDILICA, iar cu litere mai mici și aurii era menționat ”inițiere”. Atât. Herz mă privește fix. ”Citește-o. Ți-o las 28 de zile. Apoi vorbim” îmi spune el. Nu am înțeles de ce 28 de zile.
Herz, după ce a sunat ceasul că ora de consultație s-a terminat, nu m-a lăsat să plec până nu mi-a povestit, fără să dea nume bineînțeles, un caz foarte interesant. Pe el îl cunosc de mult, de când a acceptat să se ocupe de tine, mama mea. Îmi face plăcere să-l ascult, e înnebunit să se dea mare cu inovațiile lui. O confesiune cel puțin ciudată, încerc să o redau cât mai fidel:
Primul volum care descrie tehnica asta nu l-am mai găsit, l-o fi aruncat Rosa când a făcut curățenie, ce-i drept pusesem vasul cu mâncare al câinelui peste carte și Bob al meu hăpăie ca un apucat, îți dai seama cum arăta coperta cărții de care scumpa îngrijitoare s-a hotărât să mă scape. Îi recomand tânărului pacient W să o ia de la volumul doi, merge și așa, să încerce experimentul acesta, jur că reușește: Trasul de păr erotico-metafizic care debalansează papilele iar ele la rândul lor caută să guste savori din ce în ce mai sofisticate, e ultima modă. Îi ofer și mărturia mea. La început a fost șocul, era atâta lume în încăperea aceea iar mulți ne mai și cunoșteau, cum naiba s-a gândit prietena mea de atunci să mă tragă de ciuf, ce-s eu, vreun repetent în budoarul ei venit să ceară îndurare că nu a fost atent la ore? Spre seară în patul nostru s-a petrecut ceva miraculos, uluitor, mișcător, despre care ne-am hotărât să nu dăm detalii picante. Tinere, curaj!
Acum o săptămână a venit o pacientă la mine și s-a trântit pe canapeaua proaspăt adusă de la Green Afterlife Furniture pe scurt GAF, cea mai la modă în domeniul nostru în care să stai întins la miezul zilei înseamnă că ai o problemă. În alte vremuri nu era nimic la nelalocul lui să te arăți ca Maja lui Goya în ambele ipostaze, una pentru plăcerea pictorului și gloria artei bineînțeles, iar alta pentru menajarea pudorii publicului. Sau Doamna de Recamier care a oferit cu generozitate numele său obiectului pe care stătea atât de bine. Deși am încercat să stau si eu așa în lateral, e foarte incomod, când a venit canapeaua asta nouă, am probat deliciile multor poziții ca să văd care este mai frumoasă, în fond orice am zice esteticul primează de cele mai multe ori. Cum spuneam, s-a trântit cu greutate pe canapea și-a desfăcut picioarele ca să stea mai comod și a început să plângă. Una ca asta nu s-a mai auzit. Soțul ei, un tânăr politician celebru, al cărui nume am să-l țin ascuns, are de la o vreme niște obiceiuri sexuale extrem de ciudate, îmi spune ea cu lacrimile șiroind pe obraji moment în care am avut suficient timp să observ părul ei negru și lucios. Mă pune, zice ea, să mă dezbrac lent în timp ce mă privește fix și prelung, își aprinde o țigară de foi, soarbe dintr-o licoare de culoarea apusurilor de soare pitorești pe care nu poate să le suporte. Lumina e scăzută, muzica bună, florile proaspete. Eu stau, el se uită și la un moment dat se ridică din fotoliu mă trage de păr și pleacă. Și asta aproape în fiecare seară. Ce e și mai ciudat e că și câteva dintre prietenele mele cu care împart patul de masaj de la salon îmi spun că și ele pățesc la fel și se pare că nu știu ce bou răspândește în oraș oroarea asta de idee. Tac. Doar eu știam formula completă descrisă în primul volum, cel aruncat de Rosa.
Herz se oprește. E momentul să plec. Ajung bulversată acasă, ce rol am avut eu în toată povestea asta? Doar nu suntem prieteni. De ce a trebuit să-mi spună tocmai mie? Apoi am început să studiez cartea oferită. Mai întâi copacul splendid desenat pe copertă, e un copac multiplu, parcă privești o pădure întreagă. Gravura seamănă cu cele care erau prin cărțile lui Jules Verne pe care le devoram în copilărie. În spatele copacului-pădure, undeva sus, agățată în cer sau în ultimele crengi ale arborelui stă o lună plină foarte mică. Toate bune până acum dacă în colțul din stânga jos nu ar fi aceeași lună, la picioarele copacului. Nici urmă de lac sau vreo apă în care să se reflecte astrul de sus. Și totuși el a fost desenat încă o dată.
Melania, nu îți place să vorbim deschis despre sex, spui că e mai interesant să rămână învăluit în mistere și să se lase la vedere câte un deget, vârful nasului, un fir de păr sau nimic, lăsând imaginației timp să ajungă la temperatura de fierbere. Eu cred că în vremurile astea nu mai merge așa, publicul vrea totul fără perdea, așa direct. O să-i cer părerea și lui Herz.
Cartea am întors-o pe toate părțile, nu mi-a spus nimic, multe texte despre astre și plante, frânturi din poeme, oare de ce mi-a dat-o Herz? Citesc titlul pe dos, iese ACILIDI. Nu înseamnă nimic. Încerc să scriu chiar și un haiku despre lună. Mă pufnește râsul când văd ce a ieșit. Citesc din carte târziu în noapte apoi o închid brusc și mă culc, sunt curioasă ce visez. Mă aleg cu o insomnie de toată frumusețea. În ziua a opta citesc paginile de la final către început, acum chiar că nu se mai înțelege mare lucru. Au trecut zece zile. Mă gândesc la Herz. Nu pot să mă prezint cu lecția nefăcută, știu că nu este un examen, dar o să-i par o proastă dacă nu înțeleg tâlcul. Cine știe cui a mai dat cartea asta, poate că și lui Marie Nicole, vecina mea simandicoasă care merge la el de 4 ori pe săptămână. Ea sigur a ghicit din prima – poate și-a notat și niște gânduri personale – sensul mare al opusului. Ce sens? Poate că nu are nici un sens, la asta nu m-am gândit până acum. Ei bine, o să-i mărturisesc lui Herz că nu am înțeles în ce vrea să mă inițieze cartea asta. Au trecut 21 de zile. Apoi 27. Mâine mă duc la el. Mi-am făcut programare la înțepata aia de secretară, m-a pus la ora 20:00, ultima consultație.
În cabinetul lui nu e nimeni deocamdată. Aștept cu cartea strânsă în brațe. Herz intră ușor agitat, din ușă îi repetă secretarei ceva în șoaptă, apoi se întoarce spre mine zâmbitor. Pot observa că e foarte elegant, are un costum negru frumos croit. Își lasă haina pe un spătar și se așază pe fotoliu lângă mine. Eu strâng cartea și mai tare la piept. Ei, hai, ce prostie să mă emoționez așa, nu e un examen. Îmi ia cartea din mâini și o pune deoparte. Apoi îmi întinde o foaie și-mi spune să scriu primul cuvânt care-mi vine în minte. Scriu. Sex. Șterg. Herz așteaptă. Să aștepte. Într-un final îndrăznesc să-i spun că nu am înțeles nimic din carte sau mai bine spus nu am găsit ceva care să-mi trezească vreun interes sau măcar vreo bănuială. Acum mă gândesc, poate că era ceva despre sex, subiectul tabu al copilăriei. Așa e, Herz? Se uită fix la mine, un rid se ridică binevoitor din colțul ochilor lui verzi. Când un bărbat face riduri la ochi atunci când zâmbește e clar că-l interesează ce spui. Păi, ai înțeles ce trebuie, zice Herz, de aceea ți-am dat o carte la întâmplare ca să cauți mai mult în interiorul tău. Nu-mi spune acum mai multe. Își pune haina neagră, mă salută politicos urându-mi noapte bună și pleacă. Rămân nemișcată pe canapea. Secretara cea scârboasă îmi face un semn că ar trebui să plec și eu. E ora închiderii. Pe naiba, îmi zic eu acasă, este ora deschiderii. Am descoperit că am ceva de descoperit.
A venit toamna târzie, bate vântul foarte tare, parcă nu pot gândi când sunt rafalele astea puternice. Țin pardesiul strâns pe corp și mă preling pe lângă clădirile udate de ploaia de azi noapte. Mă văd cu Herz într-o ceainărie. Sper să pot bea aici o cafea, nu sufăr ceaiul, îl beau doar când sunt bolnavă. El a propus să schimbăm locul de discuție. Din când în când e bine, spune el, să mai schimbi orizontul. Așa că schimb canapeaua din cabinet cu ce voi găsi la Teahouse. Gândurile îmi zboară și la Emilia, care se simte din ce în ce mai rău și la faptul că odată cu înaintare în vârstă tristețea te copleșește mult mai des, ah de aș putea să o transform într-o forță. Ceainăria asta se află într-un vârf de deal, mai mult o pantă de fapt, e un loc retras și cochet, prima oară m-a adus aici o prietenă bună. Îl zăresc pe Herz prin geamul mare și fără perdele. Stă la o masă mică rotundă cu coatele sprijinite de marginea ei și cu capul în mâini. O lumânare îi aruncă pe figură umbre șerpuite. Părul lui negru pare și mai negru cumva. Îl zăresc din profil. Se întoarce spre mine, parcă l-ar fi atras un magnet și privirile noastre se întâlnesc. Geamul perfect curat dintre noi e o prezență foarte puternică deși discretă. E ca un obstacol. Un băiat cu o tavă plină de pahare, pe care o ține cu greu în echilibru, trece prin fața lui Herz, așa că pentru câteva secunde nu-l mai văd. Într-un final intru și mă așez pe scaun vis-a-vis de el. Îmi scot fularul, oare de l-am înfășurat de atâtea ori, geanta îmi cade pe jos și din ea ies la iveală tot soiul de mărunțișuri de care nu îmi este rușine dar care mai bine rămâneau înăuntru, telefonul sună și îl închid. Apuc să mă uit la el. Zâmbește. Îmi oferă o cană cu ceai de iasomie din care sorb. Unde e cafeaua mea, nu suport ceaiul, de ce ne-am întâlnit aici oare, toate astea le spun în gând. Îi povestesc pe scurt câte ceva despre tine Melania, în fond ești pacienta lui, îi confirm că îți e mult mai bine, că ai reușit să-ți depășești temerile și că în mod firesc nu-ți mai rozi unghiile. Îi spun câteva lucruri și despre Emilia noastră. Herz îmi apucă mâna și o strânge ușor. Îmi face bine.
Cumva încurcat își aranjează gulerul de la haina neagră, își atinge lobul urechii, semn rău și după un moment de tăcere îmi mărturisește că peste o lună va pleca într-o călătorie în Brazilia pentru o serie de conferințe și că va sta probabil un an. Un gol, o senzație de vag, de vid, o pauză. Apoi conversația se reia firesc. Câteva fraze și sunt în stradă. Apoi acasă.
Peste o săptămână Herz mă sună să îmi spună că i-ar face mare plăcere dacă aș accepta să îl însoțesc în acea călătorie, totul ar fi în grija lui și aș putea să văd locuri foarte frumoase și oameni noi.
Refuz.
Nu pot să o las pe Emilia aproape singură în starea în care este, vreau să fiu lângă ea până la final.
Într-o zi geroasă de decembrie Herz a plecat cu un avion foarte plin, iar eu, atât am reușit să fac, l-am condus până la aeroport.
”Sânzienele. Noaptea” – desen de Alina Gherasim
