E născut în august 1967, în Tel Aviv, în familia unor supraviețuitori al Holocaustului. Autor de benzi desenate, scenarist, regizor, dar, mai ales, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani. Este mai alea autor de povestiri, laureat al multor premii naționale și internaționale, tradus în peste 40 de limbi. Anul acesta a fost descoperit și de publicul român: i s-au tradus, la editura Humanitas, două dintre cărțile sale cele mai importante. Și vor mai urma.
Interviu realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.
Cum vă ies bucățile de proză așa de limpezi și de consistente? Ce faceți anume? Care este ”rețeta”?
Pentru mine, faptul de a scrie o poveste începe întotdeauna de la o întrebare la care nu am un răspuns sau cu o emoție pe care o simt și pe care nu o pot desemna. Povestea, povestirea este întotdeauna o provocare, o căutare de a încerca și de a găsi o cale de a descrie ceea ce este mirabil și aparent indescriptibil.
De la cine ați învățat să scrieți? Reformulat: care sunt marii maeștri ai scrisului dvs?
Există doi scriitori a căror influență a fost pentru mine majoră și decisivă: Franz Kafka și Kurt Vonnegut. Fiindcă sunt o persoană anxioasă, am învățat de la Kafka, între altele, cum scrisul poate fi locul în care îți iei în posesie temerile și în care să le dai, cumva, o recunoaștere publică, aflînd, învățînd în felul acesta, mai multe despre natura lor. Pe de altă parte, de la Kurt Vonnegut am învățat cum anume umorul poate fi o armă foarte puternică și cum un scriitor poate fi ”politic”, fără să fie neprihănit.
Ce este foarte dificil de executat, din punctul dvs de vedere, la proza scurtă?
Cea mai mare provocare, așa cum o resimt eu, este să poți să rămâi cât mai adânc instalat în sfera ta privată și, simultan, ca asocierile și cuvintele pe care le folosești să fie înțelese de ceilalți, de cât mai mulți. Îți asumi, este adevărat, un mare risc să stai cît mai înșurubat în centrul gîndurilor tale pentru că, alegînd aceasta, este posibil ca scrisul tău să nu poată fi înțeles de alți oameni. Dar atunci când acest mecanism chiar funcționează este ca și cum ați fi în situația de a oferi cititorilor posibilitatea de a privi în sufletul tău.
Cum știți că ați terminat un text, că nu mai e nevoie să adaugați sau să scădeți nimic din el? Ce stare sau ce stări vă încearcă atunci cînd terminați un text, cum ați descrie ceea ce simțiți atunci? Și, de asemenea, legat de această tematică: Ce declanșează la dvs actul de a scrie un text? Ce trebuie să se întâmple, pentru a simți impulsul puternic de a vă așeza și a scrie?
Ai încheiat o poveste atunci când stai în fața paginii și cînd, pur și simplu, nu mai poți scrie nimic. Când ai terminat, este foarte important să citești povestea și să vezi unde se termină aceasta pentru tine, ca un cititor. Uneori simți că detaliile care ți s-ar părea importante, urgente, ca scriitor nu sunt cu adevărat importante pentru cititor. Este un fel de muncă chiar dificil, dar este important să te desprinzi de egoul tău de scriitor și să ai o experiență a textului privind și venind către el ca un cititor – este, de fapt, decisiv să filtrați textul în așa fel încît el să fie bun, util, plăcut, să spună ceva aparte cititorului.
Ce trebuie să se întâmple să simți impulsul puternic de a sta și de a scrie?
Impulsul de a scrie vine atunci când nimic altceva nu funcționează. Este întotdeauna ultima soluție. Prima opțiune ar fi să încercăm să trăim, să trăim pur și simplu viața și doar atunci când nu reușim aceasta, când dăm greș, să încercăm să o scriem.
Ca principiu/la nivel de principiu: ce anume credeți că este mai fecund pentru literatură: tensiunea/ starea de conflict SAU liniștea / gri-ul democrației, aparent plictisitor? Ce este, ca să zicem așa, mai motivațional pentru literatură dintre aceste două categorii?
Conflictele și nelinistea sunt întotdeauna bune pentru orice fel de poveste, în multe feluri. Dacă însă aș putea să aleg în felul acesta, a propos de unele dintre sensurile ideii de conflict, aș prefera, poate, să fiu mai puțin inspirat și productiv în ceea ce scriu eu și să trăiesc într-un loc în care oamenii se ucid mai puțin unii pe alții…
Este ușor sau mai degrabă dificil să faci umor în literatură? E ușor de inserat în proză umorul de bună calitate?
Este nevoie de un reglaj fin, căci, în literatură, umorul de calitate nu vine niciodată din nevoia de a fi amuzant, din impulsul de a fi ”funny”. Umorul bun vine, dimpotrivă, din nevoia de a spune ceva despre viata care încetează să mai fie amuzantă. Pe de altă parte, atâta timp cât ai ceva autentic de împărtășit cu cititorii, umorul are toate șansele să apară fără efort. Momentul în care încerci doar să faci lucruri amuzante face lucrurile să fie mult mai dificile, iar umorul însuși își pierde imediat firescul și nonșalanța și devine mecanic și ceva căznit.
Toate poveștile fac ”lobby pentru umanitate”, dle Keret?
Simt că fac așa ceva. Chiar simt aceasta. Poveștile pot fi spuse nu neapărat celor mai buni oameni; iar ele, poveștile bune, încearcă să nu îl alieneze de protagonist, să empatizeze cu caracterul oamenilor, cu ceea ce este profund uman în ei, nu neapărat cu faptele lor. Poveștile nu clamează că omenirea este bună, dar ceea ce încearcă ele să spună, mai ales poveștile bune, este că nu suntem fundamentalmente ființe rele, că, poate, suntem conduși atunci când facem ceva rău de temerile și de slăbiciunile noastre. Eu cred că în această perspectivă este ceva profund optimist – în acest fel de a vedea viața ca un șir tot mai lung de încercări în urma cărora trebuie să greșim mai puțin, din ce în ce mai putin, astfel încât să devenim oameni mai buni. Și, în fond, că stă în puterea noastră să facem așa ceva. Exact: lobby pentru umanitate… 
Ce nu trebuie să lipsească unei povești bune? Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, hard-core-ul unei povești bune?
Cele mai bune povești pe care le-am auzit nu erau neapărat cele mai articulate sau cele mai pline de un anume sens educativ. Cele mai bune povești sunt întotdeauna spuse de oameni care sunt pasionați de acea poveste pe care trebuie să o spună, de oameni care sunt siguri că povestea lor contează. Această pasiune nu este singura condiție pe care o poveste trebuie să treacă pentru a fi cu adevărat bună, dar pentru mine este una extrem de importantă.
Cum sunt poveștile care țintesc spre răul din oameni, spre partea lor întunecată? Ce au ele?
Trăiesc într-un loc în care oamenii de ucid zilnic reciproc pentru o cauză sfîntă. Eu nu obișnuiesc să citesc ficțiune pentru a explora și pentru a experimenta răul. Dacă vreau să fac așa ceva, nu este deloc nevoie să citesc o carte; este suficient numai să deschid fereastra și să privesc afară. În ce mă privește, trebuie ca poveștile să îmi amintească, să îmi sublinieze că viața merită să fie trăită. Nu am nevoie să îmi spună că viața e de rahat.
Povestea dvs favorită care este? Și de ce ea anume?
”Metamorfoza” de Frank Kafka. Stilul atît de nonșalant și de minimalist este într-un așa de puternic contrast cu incredibila substanță extremă și înspăimântătoare a acestei povestiri; iar efectul este la fel de puternic și de confuzant, e ca și cum ar fi ceva real, ceva cu viață.
O întrebare care se suprapune în mod semnificativ peste cea anterioră: dacă ar fi să fiți o poveste, pe care anume ați alege-o să fiți?
Hackleberie Finn a lui Mark Twain. Este una dintre marile cărți care afirmă viața, dintre cele mai tonice lucruri pe care le-am citit vreodată. Cartea aceasta este o uriașă și foarte inspirată pledoarie pentru viață.
Spuneți despre dvs că sunteți un ”liberal de stînga”. Contează aceasta pentru literatura pe care o faceți?
Cred că, de regulă, poveștile – poveștile bune – sunt în sensul umanismului și despre a empatiza cu oamenii care sunt diferiți de tine; și mai cred că a fi un liberal de stînga este, în bună măsură, cam pe aici, atent cu oamenii, empatic cu oamenii. Nu vreau să spun prin aceasta că aceia care sunt de dreapta nu sunt în stare să empatizeze cu ceilalți, dar, din punct de vedere ideologic, sensibilitatea lor față de ceilalți (spre exemplu: imigranți, oameni care au alte opțiuni religioase) poate fi oarecum limitată.
Contează, de fapt, ideologia pentru literatură? Și, legat de această temă: cum nu trebuie să conteze, cum nu trebuie să influențeze ideologia literatura?
Niciodată nu scriu o poveste pe care să o extrag dintr-o ideologie sau căreia să îi dau o tentă ideologică. O poveste cred că este și cred că trebuie să fie altceva: să arate ambiguitatea și complexitatea umană și nicidecum să servească o cauză sau alta.
Dvs spuneți că scrisul de calitate este efectul unui eșec. Corolarul ar putea să fie acesta – trebuie să ratăm mult pentru a scrie bine? Sau nu e suficient să ratăm, doar să ratăm?
Eșecul este o parte integrantă din viață. Sigur că uneori este greu, este dificil să acceptăm că am ratat, că am eșuat. Dar, de fapt, nu este nimic trist în aceasta. Doar atunci cînd nu încerci, cînd renunți să mai încerci – atunci este deprimant.
”Să transmiți speranța e ceva foarte dificil” – tot dvs spuneți. Literatura transmite speranță? Ce e de făcut pentru ca să transmită speranță?
Literatura poate să transmită speranță. Trebuie să alegem ca viața noastră, viitorul noștru, noi înșine mai ales să fim, să încercăm să fim mai buni.
Aceasta mi se pare că este ceva demn de a fi menționat și acesta este ceea ce încerc să fac prin literatura mea.
