Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.
De ce marea este așa de importantă pentru dumneavoastră? Aceasta este o referință care revine destul de des în ceea ce spuneți în spațiul public…
Așa este. Îmi place marea. Îmi place foarte mult și marea de aici, de la dumneavoastră, Marea Neagră. Cândva am fost la Neptun, pentru un premiu. Da, îmi place mult marea. Apa, de fapt. Nu doar marea, ci vecinătatea apei. Portugalia este o țară specială, e înconjurată de multă apă. E o țară specială, care a trecut prin multe evenimente istorice în ultimul secol, inclusiv printr-o dictatură. Seamănă, de fapt, în mai multe privințe cu țara dumneavoastră și în care, a propos, când sunt aici, în România, se întîmplă ceva neobișnuit și, de fapt, foarte plăcut pentru mine: este ca și cum, de fiecare dată, aș fi acasă. Sunt ca acasă – de fiecare dată. Din punct de vedere fizic, oamenii sunt aprope identici. Poate că la dumneavoastră sunt mai mulți oameni cu ochi albaștri, portughezii având ochii mai întunecați, căprui intens. Dar, altfel, oamenii de aici cu oamenii de acolo, din țara mea natală, sunt izbitor de asemănători. Îi iubesc pe portughezii mei – chiar dacă eu am sânge amestecat, mama mea fiind portugheză, în vreme ce tatăl meu meu era jumătate german, jumătate brazilian. Și, pentru că semănăm atât de mult, pentru că, așa cum am spus, îi iubesc pe portughezii mei, îmi place foarte mult aici, în România.
Marea, țara. Și țigările. Acum fumați. Fumați mult atunci când scrieți sau când intenționați să scrieți?
(rîde ușor) Nici nu mă gândesc la așa ceva – dacă fumez mult sau puțin. Pur și simplu, fumez. E un gest firesc, aproape reflex. Îmi e greu să stau fără să am o țigără în mână sau un pachet cu țigări la îndemână. Fac așa de decenii bune, de mai bine de jumătate de secol de fapt. Când scriu sau când vreau să scriu însă, cel mai important este că scriu sau că vreau să scriu, nu că fumez.
Am vrut să vă provoc puțin. Chiar, vă enervează anumite întrebări ale jurnaliștilor / reporterilor?
Nu, nu aș zice. Răspund mai lung sau mai scurt, în funcție de ceea ce am de spus.
Am vrut să vă provoc puțin, cum ziceam, fiindcă știu – din mai multe interviuri – că fumați foarte mult. De fapt, ceea ce am vrut să sțiu cu adevărat e legat de scris: cât se mult stați într-o zi, în medie, pe scaun pentru a scrie?
Aș putea spune că aici se vede partea germană din mine. Cum vă spuneam, pe jumătate, tată meu era german; prin urmare, și eu sunt, cumva, pe sfert german. Stau foarte mult la masa de scriu. De fapt, asta fac mereu – scriu, doar scriu. Nu fac nimic altceva. M-am oprit foarte devreme să fac medicină și, de la o vîrstă foarte fragedă de fapt, am scris și am tot scris. A fost o decizie foarte dificilă să renunț la medicină, dar asta a fost atunci; eu aș putea, de fapt, să locuiesc într-o carte. Prin urmare, asta fac, de obicei, zi de zi: locuiesc într-o carte sau într-alta. Sigur, uneori trebuie să merg la lansări, să onorez invitații, să merg acolo unde cărțile mele sunt traduse sau în țările în care primesc câte un premiu. Dar, altfel, într-o zi obișnuită – și sunt multe asemenea zile în viața mea, cele mai multe de fapt – locuiesc într-o carte.
Concret, încep să lucrez de pe la 8 sau 8 și jumătate, pînă spre ora 13, cînd iau prînzul. Apoi, reîncep de la ora 2 sau 2 și jumătate pînă spre ora 20. Și, după cină, adesea, încă o oră, pînă spre ora 10, cînd sunt deja mult prea obosit. Nu lucrez de regulă mai puțin de 7-8 ore pe zi. A lucra, desigur, în sensul de ”a scrie”. Zi de zi, inclusiv duminica. Este, de fapt, ceva foarte bun pentru mine, ceva foarte util, pentru că mă scoate fie și numai puțin, adesea, din depresie.
Aveți cumva anumite condiții fără de care nu puteți să scrieți? Condițiile necesare scrisului dumneavoastră?
Nu. Dar aceasta nu înseamnă că e foarte simplu pentru mine să scriu. Nu îmi trebuie ceva anume – în exteriorul meu – pentru a scrie, dar scriu extrem extrem de greu. Dacă la sfârșitul unei zile am o jumătate de pagină, aceasta este deja foarte bine pentru mine. Scriu întotdeauna de mână (îmi arată mâna dreapta; se vede foarte bine urma adâncă lăsată de pix sau creion) nu am nevoie de computer, nu am nevoie de nici o mașină de scris. Scriu direct, de mînă, cu pixul sau cu creionul, pe o foaie de hîrtie. De asta am, de fapt, nevoie: de un instrument de scris și de hârtie.
Care apreciați că este cea mai importantă virtute pentru un scriitor? Nu o simplă calitate sau alta, ci realmente o virtute?
Hm. Pesemne că răbdarea. Fiindcă, pentru a scrie proză, ai nevoie de o răbdare de fier. Dar mai este încă ceva: nu ține neapărat de mine, ci de exteriorul de care am nevoie. Este esențial ca în jurul meu să fie liniște, pentru că liniștea aceea să se așeze în mine și pentru ca, în ea, plecînd de la ea, să pot să scriu. Liniștea și răbdarea. Eu, fiind foarte foarte încet, trebuie să am, cu mai mult, răbdare foarte multă. În prima jumătate de oră, adesea, cînd mă așez să scriu, nu vine nimic. Poate să îmi fie frică, pot să fiu panicat, fiindcă nu știu nimic, mai nimic atunci, nu știu ce va fi, ce voi scrie, cum voi scrie. Și atunci, trebuie să am răbdare.
Să fii un star în literatură, să fii o vedetă e important, e plăcut sau poate fi și o povară?
Nu îmi dau seama prea bine cum trebuie să fie, probabil că uneori e și plăcut. În ce mă privește, nu mă consider un star; sunt doar o persoană care încearcă să scrie cât mai bine, așa încît să dau cea mai bună versiune a mea când îmi pun gîndurile, ideile pe hîrtie. Și le sunt extrem de recunoscător oamenilor pentru că sunt atît de amabili cu mine. Sunt foarte foarte generoși cu mine, oriunde mă duc. Iar aici, în România, într-un mod foarte special. Îmi place aici și pentru că aici e, parcă, mai multă latinitate decît, bunăoară, în Franța. Am cîțiva prieteni aici și mă bucur de fiecare dată cînd îi văd și cînd vorbesc cu ei. Mă simt bine și cu oamenii care nu sunt parte din popoarele latine, dar aici, printre latini, deci printre români, mă simt așa de bine pentru că privim, cel mai adesea, lumea, lucrurile în același fel sau în modalități emoționant de asemănătoare. Comunicarea este foarte simplă. Dumneavoastră mă întrebați acum în engleză. Dar, dacă ați vorbi în românește și dacă ați vorbi rar, sunt convins că aș înțelege ceea ce mă întrebați. Și cred că și dumneavoastră ați înțelege mult din ceea ce aș spune eu în portugheză.
Aveți un feeling aparte pentru latinitate?
Și e firesc să fie așa. E un mediu – inclusiv un mediu intelectual – în care mă simt foarte bine. Latinitatea este o mare comoară. Și uneori nu înțeleg de ce e așa de ușor trecută cu vederea. Fără să fie neapărat în legătură în mod direct cu aceste considerații, îmi amintesc că am fost acum cîțiva ani în Franța și am auzit despre un sculptor pe care îl consider ca fiind dintre cei mai mari care au existat vreodată că ar fi francez. Am auzit aceasta de la un om cultivat. Eu am replicat imediat că nu, nu e adevărat, că e român. Vă imaginați, cred, că sculptorul despre care era vorba se numea Brâncuși. Și, imediat, am aflat că acesta a vrut să își lase operele sale statului român, dar și că statul român, atunci, le-a refuzat. Nu am înțeles asta, nu înțeleg nici acum.
Când scrieți, pentru dumneavoastră este mai important să spuneți o poveste sau să trăiți – și, prin ceea ce scrieți, să îi invitați pe eventualii cititori, să trăiască o poveste?
În mod evident, a doua parte. Mie nu îmi place să spun povești. Nu am un talent special să fac așa ceva. Poveștile le spun mamele copiilor. Eu scriu, pur și simplu scriu. Nu povești. Scriu – atît!
”Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul” spuneți dumneavoastră. De ce – să vi se trăiască? De ce spuneți anume așa?
Pentru că eu scriu. Nu sunt, nu mă consider un intelectual, sunt doar un scriitor. Sunt doar un scriitor care își pune întrebări sieși.
Așadar, ca scriitor, puneți și vă puneți întrebări. La ele ați găsit răspunsuri, răspunsuri dintre cele satisfăcătoare?
Este important este să pun întrebări. Aceasta este o parte însemnată a jobului meu de scriitor. Dacă am găsit răspunsuri la ele? Nu cred că am găsit foarte multe. Sau, de fapt, foarte mult pe care să mi le asum ca răspunsurile convenabile pentru mine. Dar personajele mele găsesc răspunsurile bune, adecvate pentru ele. Am spus ceva mai înainte că este important să pun întrebări; dar, pentru mine, cel mai important este să scriu. Și atunci, de fapt, pe un alt plan, nu îmi pasă nici de întrebări, nici de răspunsuri. Ceea ce contează, singurul lucru care contează este să stau cît mai mult pe scaun, la masă și să scriu.
Scrieți greu. Dar rescrieți mult?
Foarte mult. Vedeți, cînd eram tânăr, aveam așteptări foarte mari de la prime versiune a ceea ce scriam. Era ca și cum așteptam să fiu iluminat, să descopăr ceva nemaivăzut, care vine dintr-o stare de grație și care va clarifica totul. Era o naivitate. De mult nu mai cred în așa ceva. Despre prima versiune, acum – și, de fapt, de multă vreme – cred că este doar un fel de a munci, între multe altele. O scrii, fie că e la inspirație sau nu, și treci mai departe, muncești susținut mai departe. Nu te oprești, nu rămâi în extaz în fața acestei prime versiuni. Muncești mai departe pentru că trebuie să muncești mai departe. O să vă spun un lucru care poate să pară destul de șocant, dar pe care vreau să îl luați ca fiind o exagerare în care este de citit adevărul despre proză, mai ales despre proza de mare întindere: nu există talent, există doar muncă la galere, există doar un fel de a trage la jugul scrisului. Nu am iluzii în această privință: cu cât lucrezi mai mult, cu atât vei scrie mai bine.
În ce fel de puterea a literaturii credeți, domnule António Lobo Antunes?
Nu îmi pun o asemenea problemă. Nu mi-o mai pun. Scriu pur și simplu. Zi de zi, cât pot de mult. E o întrebare la care nu știu sau la care nu mai știu răspunsul. Sunt doar un scriitor. Nu știu, la modul general, ce mai poate și ce nu mai poate să facă literatura, care (mai) este forța ei. Dar, pentru mine anume? Vă mai spuneam: ține depresia la distanță de mine. Știți? Noi am fost șase frați. Când unul era bolnav, toți ne îmbolnăveam. Iar tatăl meu venea adesea la noi, se așeza în fața noastră și începea să ne citească tot felul de povești. Când dădeau peste noi gripele, tatăl nostru era acolo și ne citea: texte, nuvele, romane, poeme. Și cred că lectura aceasta a fost mai bună, mai eficientă decât aspirina. La început, desigur, poate că era destul de plictisitor: un tată să vină în fața unui băiețel de cinci ani și să îi citească tot felul de texte. Dar mai apoi, ușor-ușor, era bine, din ce în ce mai bine.
Normalitate prin contaminare.
Da. Se poate spune și așa. Mai apoi au fost muzeele, călătoriile. Toate s-au așezat, subtil, în mine. Și cred că a fost foarte bine. Theophile Gautier, ajuns la Madrid, a privit zeci de minute în șir către un mare tablou, pe care își dorise foarte mult să îl vadă. Și, aproape de plecare, când însoțitorii săi au dat să îl ia de acolo, Gautier a spus celor care îi sugereau că trebuie să plece de lîngă acel tablou: dar unde e tabloul? Schimbînd ceea ce e de schimbat, tot ce spuneam, de la tata care ne citea diverse cărți cînd eram bolnavi, pînă la munca la galere de zi cu zi pe care trebuie să o faci atunci cînd vrei să scrii proză, ar trebui să ducă la ceva, la o carte despre care un posibil cititor, pierzîndu-se în ea, să spună: dar unde este cartea? Aceasta este, cred, o situația ideală către care ar trebui să aspire un scriitor și așa este și pentru mine: ca textele sale să fie oarecum uitate ca texte, iar cititorul să se piardă în ele. Dacă ai reușit să faci așa ceva, să creezi prin scrisul tău condițiile pentru așa, atunci chiar cred că ai făcut o treabă foarte bună. Și mai e ceva – de data aceasta o spun nu în calitate de cititor sau nu gîndindu-mă la cititori, ci direct ca scriitor: se întâmplă uneori ca atunci când scrii să uiți că scrii. Pentru că ești în interiorul cărții. Și aceasta este, de asemenea, minunat.
Este literatura o terapie? Sau este un fel reducționist de a privi lucrurile în acest fel?
Nu. Nu. Nu e și nu trebuie să fie. Doar literatura nu e așa ceva. Ea poate să fie însă, sunt de acord, un generator pentru terapie. Dar singură, nu cred că literatura e așa ceva. Cum să vă spun? Încerc să nu mă gândesc așa de mult la problema, atât de tulburătoare și în fond atât de umană, a morții. Încerc să scriu mai ales din dorința pur și simplu de a scrie. Și, la fel, încerc să citesc mai ales din dorința de a citi. Nu scriu pentru a pune în practică o teorie sau alta. Scriu pentru că scriu pentru că am nevoie să scriu. Și pentru că am așa de multe cărți în mine, în sufletul meu. De fapt, sunt așa de multe încât nu am și, cu atât mai puțin, nu voi avea timp să le scriu pe toate.
Cum simțiți forța de a scrie roman? Cum vine la dumneavoastră aceasta? Ce se întîmplă în dumneavoastră pentru a scrie roman?
Când încep să scriu o carte, știu desigur că este în mine, dar am o idee foarte foarte vagă despre ce este acolo. Este ca și cum, mai degrabă, cartea mă comandă, mă dirijează. Cartea care este în mine.
Prin urmare, dumneavoastră alegeți ”poveștile” despre care scrieți sau mai degrabă ele vă aleg pe dumneavoastră?
Dar eu nu scriu povești. Dacă aș fi fost un bun povestitor – și aceasta este o calitate, nu o spun cu desconsiderare -, aș fi fost, poate, un jurnalist. Spre exemplu: ce poveste este în ”În căutarea timpului pierdut”? Cum poți să pui ce e acolo, ca poveste simplă, fără să nu denaturezi îngrozitor cartea lui Marcel Proust, într-o pagină de ziar? Chiar și Ballzac, cel despre care s-a spus că a scris despre mari povești…
A scris, de fapt, despre viața interioară.
Exact. Literatura este mai ales despre aceasta, despre viață interioară, despre soft. Nu despre ceea ce e ușor de povestit, ci despre ceea ce e greu de povestit, despre ceea ce se lasă foarte greu povestit. Sau Tolstoi? Sau Gogol? Sau Cehov? Sau ”Moby Dick”? Este o carte despre o balenă care face una și alta? Nu chiar, nu chiar…Este, de fapt, mult mult mai mult decît atât. Și atâtea alte cărți mari ale literaturii, de fapt. Ca scriitor, mai degrabă, ești în situația de a face o muncă aproape imposibilă: de a pune în ceva mărginit, finit, static o lume fără limite, în mișcare. E imposibil.
Și, atunci, dacă e imposibil, de ce scrieți, de ce continuați să scrieți?
Pentru că e imposibil. Pentru că am nevoie. E imposibil să prinzi de tot acea lume despre care scrii și, în acest sens, fiecare mare carte este un eșec minunat. Nu știu dacă sunt foarte clar…
Da. Da. Foarte clar.
Din formula ”eșec minunat” nu aș neglija nici unul dintre cei doi termeni ai acestei formule. Dar aș pune accentul pe al doilea, pe ”minunat”. Suntem jos, pe pământ, nu suntem nici măcar îngeri. Dar sunt oameni care scriu așa cum îmi imaginez că ar trebui să scrie îngerii. Cehov, spre exemplu. E formidabil cum a putut să scrie acest om: aparent atât de simplu, dar, în realitate, atât de adânc, atât de profund. Puternic, profund, limpede. Mie, de exemplu, nu îmi place foarte mult cum scrie James Joyce – e artă de dragul artei. Eu trebuie să simt sângele în interiorul unei cărți.
Literatura este despre ”sânge” sau despre ”suflet”?
E despre a scrie. Ceea ce mă interesează pe mine este să scriu. Când scriu, găsesc și ”sânge”, și ”suflet”. Să scriu pentru efortul de a scrie și pentur bucurie de a scria. Să scriu, pentru acele momente când mâna care scrie este fericită. Din păcate, sunt așa de puține momentele când mâna care scrie este fericită. Ca să ajungi acolo, trebuie să muncești, să muncești, să tot muncești.
Când se termină literatura pentru dumneavoastră? Se va termina ea vreodată? Cum anume mai avem nevoie de literatură?
Nu am răspunsuri foarte puternice la nici una dintre aceste întrebări. Mi-am petrecut o mulțime de timp întrebându-mă când o carte este terminată. Și cred că am ajuns la un răspuns mulțumitor: niciodată nu este terminată. O carte este, în mod fundamental, ceva neterminat. Ca scriitor: o poți scrie și rescrie în multe feluri. În calitate de cititor: o poți citi diferit, la diferite vârste.
Ați spus cândva că, uneori, vă uitați cărțile pe care le scrieți…
Nu uneori, ci de fiecare dată. După ce am publicat o carte, o uit. Pentru a putea să trec la următoarea carte. Este un fel de uitare care face bine scrisului meu, fără de care, aș zice, următoarele mele cărți nu ar putea să existe. Și mai e ceva: nicidată nu citesc acele cărți pe care eu le scriu. Niciodată.
E un fel de mecanism interior care se activează în acele momente?
Nu știu. Dar este, pe de o parte, o condiție necesară pentru a trece la cartea următoare. Și, pe de altă parte, este și un fel de a recunoaște că nu mai pot să îmbunătățesc acea carte – ea este deja publicată, are, așa-zicând, o viața a ei. Și atunci, mai bine, mai cuminte, mai înțelept este ca între două carți să citesc foarte mult. Și, mai ales, să aștept. Să aștept cartea care va veni. Iar așteptarea aceasta este una foarte tensionată. Pentru că la capătul ei poate să fie o bucurie, o nouă bucurie, o nouă carte. Dar, la fel de bine, și aceasta este o mare teamă care mă încearcă, poate să fie finalul. Totul poate să se termine. Cam toți scriitorii foarte buni pe care îi cunosc se tem că, după ce termină o carte, există posibilitatea să nu mai poată scrie încă una. Să scrii o carte, o nouă carte poate fi un motiv foarte puternic să fii în viață. Sigur, există și alte motive de fericire: femeile, de exemplu.
Femei sau a scrie literatură?
(rîde)Dar de ce trebuie să alegem? Le poți avea pe amândouă. Dar, din păcate, nu poți avea tot timpul din lume pentru ele.
Mă gîndesc că, la interviuri, scăpați cu greutate de asocierea psihiatru-scriitor și de întrebările care derivă de aici. O sa pun altfel problema: ce nu știu oamenii că este António Lobo Antunes atunci cînd scrie?
Nu cred că trebuie să știe ceva anume în acest sens. Nici nu e ceva spectaculos de știut, de altfel. V-am spus: scriu. Și iar scriu. Și iar scriu. Cât pot de mult, zi de zi. Cât despre faptul de a fi fost psihiatru: a fost foarte demult, în viața mea, și nu a durat mult. Am făcut medicină; am vrut să fiu chirurg, dar dacă aș fi făcut aceasta, atunci nu aș fi avut timp să fiu scriitor. Pentru că un chirurg are nevoie de timp. Dar și un scriitor are nevoie de foarte mult timp. Am ales și am devenit scriitor. Scriu. Zi de zi. Cât pot de mult în fiecare zi. Nu știu dacă e suficient pentru a fi fericit. Fiindcă, atunci când înțelegi mai mult, îmi vine să spun că singura cunoaștere fermă pe care o primești este aceea că, în viață, totul vine, mereu, prea târziu. Nu am spus-o eu, a spus-o Jospeh Conrad. Nu e ceva foarte romantic, nici ceva foarte plăcut. Totul vine prea târziu…
