Fizicienii spun că noi existăm împrumutând lumină. Lumina creează spațiu. Fără lumină, ochii nu pot observa nimic. Nici forma, nici culorile, nici mișcarea. La început, a fost lumina. Apoi, s-au ivit soarele, stelele, luna. Simbolismul luminii e infinit. Cum să ne menținem în sfera luminii – iată o întrebare care ne vizitează pe toți, reflex al rosturilor oricărei vieți. Cel mai greu e să-i găsim calea și mijloacele de a o propaga, de a face din căutarea ei o stare generică. Cine a mers pe jos, kilometri întregi, și s-a oprit, la un moment dat, siderat de aflarea unui ochi de verdeață mai nu știu cum, în inima pădurii, știe ce înseamnă lumina și ce generează ea în ochii celui care privește și se uită intens la cer. Luminișul acela e mărturia vie că suntem părtași la curata lumină a vieții. Cine contemplă bolta-nstelată știe ce-nseamnă lumina adevărată. A trăi în lumină e cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru pământeni. Iubirea se-nalță-n lumină. Armonia florală, și ea. Credința. Fericirea
Am fost întotdeauna convinsă că, înainte de orice, poezia e o stare. Pe care o porți în tine multă vreme după ce poetul și-a citit versurile, mult după ce volumul a fost închis, până la o altă lectură. Limbajul poeziei a fost dintotdeauna unul deschis spre cele mai diferite forme de exprimare. Există o poezie apăsătoare, de o gravitate absolută, în care autorii se zidesc ca-ntr-o criptă, atrăgându-și cititorii într-o gaură neagră, devastatoare. La cu totul alt pol, există o poezie a sufletului, solară, exuberantă, aflată-n rezonanță cu întreg universul. De fiecare dată, lexicul e cel care instaurează semantismul și declanșează porți de intrare în lumile celui de lângă noi, în lumea Celuilalt.
Lumina unei priviri, recentul volum de poezie al moldoveanului Sergiu Botezatu, apărut în 2000 de exemplare, la Chișinău, în condiții grafice excelente, are în centru lexemul lumină, cu tot angrenajul de semantisme ce derivă din el. Toate sensurile termenului lumină sunt acolo, de la cel biblic (Fiat lux!; Veniți să luați lumină!), instaurator, la reverberațiile sale actuale, adesea imprevizibile. Interesantă e, în acest volum, modalitatea de asociere a poemelor cu imaginea picturală. Artistul plastic Gutiera Prodan are marele merit de a ști să găsească, în motivul floral, acea luminozitate în stare a face legătura dintre cuvânt și culoare, dintre metaforă și divinitate.
Poemele acestea, care pot fi numite sinegrafii, transcrieri ale bucuriei de a fi în lume, sunt absorbite-n culoare și restituite sub formă de ecou. Acest transfer, în limitele unei evanescențe seducătoare, îl obligă pe cititor să citească pânzele ”expuse”,-n carte, ca pe niște texte poetice. Nu se citesc independent, ci prin intimă conexiune cu feluritele picturi florale. Orice decupaj ar prejudicia asupra coerenței tematice. Avem un volum de poezie absorbită-n pictură, fiecare text putând fi definit prin raportare la un tablou, fiecare pânză conținând versuri, în subsidiar. Sergiu Botezatu practică o poetică angelică, intuitivă, aurorală. Poezia sa, adolescentină, generează un permanent efect de transparență.
Volumul, deși îl are în prim-plan, fără doar și poate, pe cititorul naiv, pare să capteze prin forța cu care se livrează oricărui tip de receptor, într-un gest extrem de rar actualmente, de umanitate, de generozitate absolută. Sergiu Botezatu, economist de succes, e un altruist prin definiție. Unul dintre volumele sale de literatură pentru copii, publicat, acum câțiva ani, în 7000 de exemplare, a fost dăruit celor mici, un gest care spune multe despre cum se raportează creatorul la viață și la artă.
Lumina unei priviri este un obiect de artă și nu greșesc defel când spun că e, în primul rând, o carte de admirat, într-o lume în care frumosul dispare încetul cu încetul, făcând loc kitsch-ului, diformului, insensibilității. Iată că un economist și o jurnalistă, binecunoscuți în Moldova, au reușit să ne arate, într-o zi de duminică însorită, din luna aprilie, la librăria timișoreană ”La două bufnițe”, în prezența unui public nu foarte numeros, alcătuit mai cu seamă din prieteni ai autorilor, cum funcționează principiul luminii în literatură, în artă, în viața de zi cu zi. Întâmplarea face să fi primit mesajul care însoțea volumul, în format pdf, cu paradoxala datare 1 martie 1922. O situare intrigantă în perioada interbelică, de parcă cineva, deasupra firii, m-ar fi atenționat că e vorba de o perioadă fastă, în care literele încă mai visau la o vârstă a lor, de aur.
Sergiu Botezatu scrie o poezie atemporală, ”înaripată”, cum o numește Vitalie Răileanu, criticul care semnează prefața cărții. Unii ar putea să o numească desuetă, tributară unui lexic și unei retorici inactuale. Scopul acestui demers este, în primul rând, acela de a facilita transferul de energie pozitivă între oameni. Lucrată cu grijă maximă pentru ochiul care înțelege, pentru lumina din ochiul celui care privește sau citește, cartea poate fi considerată o mână întinsă spre cei care se îndoiesc de caracterul viu al comunicării dincolo de cuvânt și de imaginile pe care acesta le poate isca. Bucuria de a fi parte din lumină se transcrie diferit.
