Când alegerile nu mai contează

Recenta premieră națională din repertoriul Teatrului Regina Maria din Oradea, F.A.D. (Noduri și plăci), pusă în scenă după o piesă semnată de scriitoarea britanică Nicola Wilson, surprinde prin ineditul abordării unui subiect pe cât de complex, pe atât de delicat. Titlul anunță brutal, fără edulcorări metaforice, denumirea unei terifiante maladii, preluată din terminologia de specialitate. Printr-o ingenioasă strategie de publicitate, spectatorilor le este pus la dispoziție un caiet-program virtual, al cărui conținut permite o minimă inițiere în lexicul de natură medicală: F.A.D. reprezintă abrevierea expresiei Familial Alzheimer’s Disease, desemnând o formă rară și deosebit de gravă a bolii Alzheimer, ale cărei simptome se manifestă de la vârste timpurii, pe măsură ce deteriorarea țesutului cerebral devine tot mai accentuată. De altfel, nu avem cum să nu remarcăm un interes aparte – în sfera punerilor în scenă contemporane – pentru subiectele inspirate din domeniul afecțiunilor mintale irecuperabile care devastează viați, intimități, raporturi sociale. Desprinse fie din actualele orientări clamate de adepții corectitudinii politice, fie din vena memorabilului cuib de cuci, ele au, totuși, meritul de a deschide o necesară dezbatere asupra unor realități mult timp ocultate, dezvăluind, totodată, virtualități de expresivitate capabile să revigoreze limbajul dramatic prin surprinzătoare, chiar sprințare, plăsmuiri lexicale.

Prin această piesă scrisă și jucată pentru prima dată în 2015, la The Royal Court Theatre din Londra, Nicola Wilson a trecut de la microscenariul pentru televiziune la textul dramatic de amplă respirație. Spectacolul montat la Oradea, după un scenariu în traducerea lui Ionuț Grama, se datorează unei echipe tinere de creație, formată din artiști cu personalități bine ancorate în peisajul teatral actual și aflați la prima colaborare cu teatrul orădean. Regizorul Horia Suru percepe subtilitățile textului, aducând în spațiul de joc universul mental și comportamental extrem de difuz și inconstant al membrilor unei familii atinse de F.A.D. Se simte, totuși, o ușoară teamă de a experimenta dincolo de modelele consacrate, de a tenta formule alternative ori de a rupe din inerție și lentoare unele cadre ale vieții familiale. De la primele secvențe se observă că scenografia valorifică experiența acumulată de Cristian Marin alături de regizori de film. Fuga perspectivelor, fluiditatea suprapunerilor spațio-temporale, elementele culisante ale decorului, ce dau iluzia alunecării imperceptibile în timp, se pliază pe structura dificilă și complicată a piesei. Breșele coregrafice semnate de Arcadie Rusu, armonios legate prin muzica originală compusă de Petre Ancuța și interpretată live de mica orchestră din spațiul scenic, detensionează anumite părți ale piesei. Amintirile pierdute în labirintul de noduri și plăci se defulează în secvențele de muzică și dans, de o neașteptată vitalitate, exprimată uneori sub cascada impulsurilor primare decorsetate ca urmare a efectelor bolii, alteori ca secvențe de autentică grație a mișcării, amintind de interludiile tipice musicalurilor.

Structura piesei se modelează după structura mentală a personajului. Asistăm la un caz neobișnuit de patologie aplicată în spațiul scenic. Autoarea și regizorul ne fac să locuim în creierul personajului Vera. Compoziția spectacolului s-ar putea compara cu suprafața unei table de scrabble pe care mintea Verei reașază la întâmplare scenele vieții, aidoma literelor extrase de competitori în scena-prolog. Un joc al cuvintelor, al existenței compromise de maladia ereditară, dar și al morții lente, asumate sau nu în virtutea liberei alegeri. Aleatorie, întreaga organizare a materialului dramatic e dictată de contorsionările creierului Verei, atins de maladie. Lipsa logicii intrinseci n-ar trebui căutată în tehnicile clasice de creație, căci se îndepărtează de teritoriile literaturii. În labirintul temporal, firul Ariadnei, consemnat de fiecare dată fad, dar riguros pe ecranul înălțat deasupra scenei, împiedică rătăcirea, căderea în haos. Condiția umană se dezvăluie aici labilă și vulnerabilă, iar normalitatea se definește prin raportare la alte semne exterioare, complet străine familiei atinse de gena F.A.D. Spectacolul concentrează în imagini vii diferite structuri preluate din cele mai neconvenționale dimensiuni ale omenescului, cum sunt, de pildă, cele ale foii de observație clinică ori inserțiile teoretice de tratat medical. De altfel, scena prolog, a cărei desfășurare are loc în septembrie 2012, anticipează o parte din temele piesei, însă evoluția ulterioară a personajelor rămâne înscrisă sub semnul suspansului și al imprevizibilului.

Partiturile individuale ale Verei ridică anumite dificultăți interpretative din pricina multiplelor tonalități și forme de exprimare. Ioana Dragoș Gajdo (Vera în vârstă) și Georgia Căprărin (Vera tânără) atacă însă cu naturalețe și energie răsucirile și spasmele interioare ale personajului. Între ele apare deseori Eva, mama Verei, interpretată de Gabriela Codrea. Fantasmă cu păr alb și lung, plin la propriu de noduri, asemenea celor formate în creierul afectat de firele răsucite ale proteinei tau, Eva își joacă, în oglindă, rolul vieții, atât de asemănător cu cel al fiicei. Dualitatea personajului feminin nu rămâne singulară. În aceeași manieră se construiește rolul lui Nic, interpretat în cele două ipostaze de Richard Balint (Nic în vârstă) și de Eugen Neag (Nic tânăr).

Între aceste jaloane ale tinereții și maturității, se poate urmări doar secvențial acțiunea, nu și cronologic, așa cum arătam mai sus. În scenele primelor întâlniri, iubirea celor doi tineri se înfiripă spontan și pasional, cu frenezie hedonistică, sub pârjolul lăsat în urmă de un coup de foudre amețitor, declanșat de savuroase încurcături petrecute la întâlniri de burlaci și burlăcițe. Nicio umbră, nicio încrâncenare nu ar putea prevesti tensiunile din anii următori. Între gesturi tandre și reacții incandescente, de o naturalețe copleșitoare, necontrafăcută, Vera și Nic își asumă imprudențe și riscuri, persiflează lejer normele și reponsabilitățile impuse de societate, ard cu voluptatea și candoarea vârstei obișnuitele etape ale unei relații amoroase.

Primele semne ale bolii, precum amețelile, incapacitatea argumentației, amneziile de scurtă durată se fac simțite tot din tinerețe. Ca orice lingvist, Vera își creează din cuvinte un fel de scut protector. Atâta timp cât fiecare cuvânt își găsește semnificatul, luciditatea nu-i este definitiv compromisă. Când învelișurile sonore ale cuvintelor se topesc în hățișurile uitării, ea inventează altele, în savuroase aventuri lexicale ce constituie o parte importantă a spectacolului. Nic remarcă gândirea haotică a Verei, dar nicio urmă de îngrijorare nu-i spulberă nonșalanța. Desigur, Vera va uita curând că i-a mărturisit de la prima întâlnire secretul afecțiunii sale genetice și amuzanta presupunere că aceasta ar fi contagioasă. ,,Atunci, mai bine rămânem împreună.” alesese Nic fără ezitare, intrând de bunăvoie în avatarurile unei existențe unice, eliberate de reflexul confruntării cu ceea ce este considerat firesc. Când familia se întregește, cele două Vera, cei doi Nic și copiii Lila (Calița Nantu) și Dani (Yannick Becker) reiau la unison laitmotivul ,,Bum, bum, e grozav s-o iei razna”. Ceea ce nu poate fi evitat devine o întâmplare a tuturor. Într-o adevărată familie nu doar sinceritatea contează, după cum susține Vera, ci și împărtășirea aceleiași stări sufletești, fie că participă toți la un joc de scrabble, așezați pe un singur pat și costumați în iepurași, fie că se înghesuie într-o piscină, fie că se adună într-un salon de spital, deopotrivă trupuri și fantasme, certitudini și virtualități. Orice s-ar întâmpla, Vera nu rămâne niciodată singură. Nici măcar în mintea ei, unde proiecțiile mentale și vocile imaginare își dau întâlnire și fac șezătoare medicală.

Dacă Vera cea tânără iubește, dăruindu-se cu întreaga ființă trăirilor irepetabile și presimțind că aici și acum sunt esențiale pentru prea puținul timp al vieții rămase, Vera cea matură e măcinată de interogații. A afla sau a nu afla, în urma testelor, dacă a moștenit gena F.A.D.? Aceasta e întrebarea din care se deschid opțiunile expuse Barbarei, personajul interpretat de Corina Cernea. Și apoi, cum se petrec următorii ani de luciditate sub povara unui prezumtiv răspuns pozitiv, în așteptarea declanșării inevitabilului? Și, mai ales, cum se comunică urmașilor o atare informație? Ar fi la fel de apăsătoare precum o condamnare la moarte lentă și chinuitoare pentru întreaga familie. Strania senzație că se află pe marginea unei stânci, legată la ochi, înconjurată de lupi, îi agravează neliniștea. Oricum, alegerile nu mai contează atunci când nimic nu mai poate fi schimbat.

Scenele testului MMSE (Mini Mental State Examination) presară, contrapunctic, toate fazele evolutive ale bolii. Vera nu se confruntă doar cu sine, ci și cu Eva, omniprezentă, dar de fiecare dată într-un alt stadiu. Straniul efect vizual din aceste momente de intensă obscuritate se menține printr-un sound sfredelitor și cu proiecția luminoasă, în lumină verde, a romburilor. Amintirile Verei sunt declanșate de sugestii spontane, cu toată avalanșa lor de senzații uitate: ,,ce-ți amintești de fapt e amintirea amintirii”. Se prinde cu disperare de amintiri, pentru că din ele se nasc alte și alte amintiri, ca într-un lanț viguros ce-i înfășoară ființa, protejând-o de uitare și alienare. Cele trei apariții bizare, cu voci de copii și veșminte împrumutate parcă dintr-un ritual negru, cu șiruri de beculețe atârnânde asemenea luminițelor ce împânzesc orașele în timpul sărbătorilor de iarnă, bântuie adesea în preajma Verei în etapa avansată a maladiei.

Deplorabila imagine a prăbușirii din 2015 sfâșie amintirile și cuvintele. Pare că boala s-a instalat prea repede. O parte din creierul Verei refuză să capituleze și caută să se desprindă, dar cealaltă rămâne captivă în carcasa eului alienat. Din limbajul său dezarticulat abia se mai înțelege dorința de a retrăi fiecare clipă dăruită, căci viața își păstrează misterul fascinatoriu, așa cum anticipase cu mulți ani în urmă: ,,…știu că într-o bună zi o să mă opresc și o să-mi dau seama că, în timp ce eu alergam haotic de la una la alta, în jurul meu totul s-a schimbat.” Aici se poate observa suprapunerea amintirilor, smulse din nișe ale memoriei, peste degringolada prezentului: din dulapul alb și metalic de spital țâșnesc Vera și Nic, tineri și îndrăgostiți, iar de sub patul scheletic erupe Lila. Creierul Verei a devenit un cocktail amețitor de cadre fixate pe retină, evenimente familiale, vise incerte, coșmaruri tenebroase, glisări violente dinspre realitate spre rătăciri și confuzii mentale. Când invocată, când repudiată, moartea se strecoară insidios în toate feliile de viață, într-un carusel de senzații a cărui contradicție e surprinsă de Lila într-o notă ușor filosofică: ,,Într-adevăr, conștiința faptului că vei muri te poate face să trăiești prezentul într-un mod foarte intens, poți ajunge la extaz cum nici n-ai visat.”

În acest punct nu mai poate fi vorba doar despre Vera ori despre boala intratabilă ce deviază cursul firesc al existenței familiale. Dintr-un soi aparte de tragic, bine strunit și manifestat ca un continuum genetic din care nu există nicio cale de ieșire, se întrevede ideea că oamenilor le este refuzată până și libertatea de a alege. Împrejurările dramatice ale vieții se joacă în afara oricăror opțiuni posibile.

 

Photo credit: Remus Toderici

 

Teatrul Regina Maria Oradea

F.A.D. (Noduri și plăci) de Nicola Wilson

Traducere de Ionuț Grama

Distribuția: Ioana Dragoș Gajdo, Georgia Căprărin, Richard Balint, Eugen Neag, Gabriela Codrea, Corina Cernea, Calița Nantu, Yannick Becker, Carina Bunea

Regia artistică: Horia Suru

Scenografia: Cristian Marin

Coregrafia: Arcadie Rusu

Muzica: Petre Ancuța

Light design: Cristian Niculescu

Orchestra: Henrietta Varady, Flaviu Seretoc, Alexandru Seretoc, Georgiana Mircescu

Spectacol vizionat în 11 martie 2018

 

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 4 (629), aprilie 2018

 

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    „….fie din vena memorabiluluii cuib de cuci…”. Inspirată invitație pentru citirea , recitirea și comentarea impresionantei recenzii! Tema este extrem de actuala. Trăim un moment istoric la antipozii antichității. Laboratoarele analizelor genetice au luat locul Pythiei, a Sibilei delfice, a Casandrei si al susținătorului acesteia cu prețul vieții proprii si a fiilor, Laocoon. Geneticienii se pare ca se trag direct din Apollo. Faptul ca alegerile nu mai contează , fiind in cunoștință de cauză, biologica, ne determină să ne trăim clipele cu intensitatea trăirilor eroinei din piesă.Fascinant! Titlul piesei perpetuează nedreptatea suferită de genialul neurolog Gheorghe Marinescu pionierul corelării bolilor neuro psihiatrice cu tabloul morfo patologic. A descris astfel ,tabloul histopatologic al FAD, cu ani înaintea denumirii bolii Alzheimer, marele neurolog german, Alois Alzheimer, fiind clinicianul primului caz. Multumindu-va pentru deosebita lectură, aș vrea doar sa amintesc cuvintele testamentare ale distinsului neurolog si aristocrat al intelectualitatii romane:”…Plecând în lumea din care nimeni nu-a întors vreodată n-aș voi sa supăr pe nimeni, dar adevărul totuși trebuie spus:prea multă nedreptate este in blagoslovita Țară Românească. „. Era anul 1938. The beginning of the end. Cu aceeasi deosebită considerație, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *