Interviu cu Dr. Diana Dumitru, luat de Ionuț Biliuț
Ionuț Biliuță (I. B.): Deși istoricii străini reputați ca Doris Bergen, Charles King sau Michael David-Fox vorbesc la superlativ despre munca ta, se pare că niciun istoric român nu este profet în țara sa. Pentru publicul cititor românesc care pare că nu își receptează istoricii nici chiar atunci când scriu cărți extraordinare, cine este Diana Dumitru?
Diana Dumitru (D.D.): Diana Dumitru este un istoric din Republica Moldova, care are o pasiune atât pentru cercetarea istoriei, cât și pentru predarea acestei discipline. Mi-am luat doctoratul la Chișinău, iar mai târziu am fost implicată în activități de cercetare și predare într-o serie de instituții din străinătate, cum ar fi Universitatea din Chapel Hill din Carolina de Nord, Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C., Institutul Internațional de Studiere a Holocaustului din Ierusalim, Colegiul Noua Europa, Universitatea Georgetown, Universitatea Central Europeană, Centrul de Studii ale Holocaustului din München, Universitatea din Toronto ș.a. Sunt membru al colegiului editorial al revistelor științifice occidentale East European Jewish Affairs, Holocaust and Genocide Studies, dar și al revistei de specialitate Plural: History, Culture, Society, pe care am fondat-o împreună cu un grup de colegi-prieteni de la Chișinău. După cum se poate deduce din profilul acestor instituții, interesele mele de cercetare se axează pe problemele ce țin de Holocaust și de istoria evreilor din Europa de Est în secolul XX. În mod special, mă preocupă aspectul relațiilor dintre evrei și alte comunități etnice conlocuitoare, precum și consecințele (previzibile și imprevizibile) ale politicilor de stat în domeniul relațiilor dintre diferite grupuri de populație. Sunt conferențiar universitar la Catedra de Istorie și Științe Sociale a Universității “Ion Creangă” din Chișinău, însă în acest an academic, care deja se apropie de sfârșit, mă aflu în Germania, la Universitatea din Jena, în calitate de cercetător și bursier al Imre Kertesz Kolleg.
I. B.: Cartea ta recentă The State, Antisemitism and Collaboration in the Holocausta fost publicată în 2016 de Cambridge University Press în colaborare cu United States Holocaust Memorial Museum, fiind receptată extrem de pozitiv ca o contribuție fundamentală în domeniu în ceea ce privește participarea civililor în Holocaustul transnistrean în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Care a fost punctul de placare al acestei cărți și, pentru publicul românesc care nu a avut ocazia să o parcurgă, care sunt principalele ei argumente?
D.D.: Punctul de plecare a fost lectura cărții lui Jan Gross “Neighbors [Vecinii].” Această carte mi-a trezit o serie de întrebări incomode, de genul: ce s-a întâmplat cu evreii în aceeași perioadă la mine în țară? Cum s-au comportat basarabenii cu evreii localnici în 1941? Se deosebea oare atitudinea basarabenilor față de evrei de atitudinea respectivă a altor popoare vecine? Cu aceste întrebări în minte am pornit discuții cu specialiști renumiți, precum Radu Ioanid și regretatul Jean Ancel, ca să înțeleg de la ei, că pentru a citi un text care va conține răspunsuri la aceste întrebări, va fi nevoie mai întâi să-l scriu. Așa a început o cercetare care a durat aproape un deceniu și care m-a purtat prin diferite arhive și m-a făcut să descopăr și să ascult sute de istorii mărturisite de supraviețuitori și martori oculari ai Holocaustului.
Având în vedere că Holocaustul din Basarabia a inclus, pe lângă execuții, deportarea și ghetoizarea evreilor în Transnistria, am urmărit cu atenție evenimentele desfășurate în această regiune vecină. La un moment dat, începusem să îmi dau seama că sursele primare îmi sugerau existența anumitor tipare și tendințe constante, vizibile în comportamentul populației civile din Basarabia și Transnistria. Spre exemplu, m-a surprins faptul că nu descoperisem cazuri de pogromuri în Transnistria, în care să fi fost implicate grupuri de civili. În același timp, în Basarabia, într-un șir de localități, grupuri de țărani basarabeni au comis, de rând cu autoritățile române, acțiuni violente cu consecințe letale împotriva evreilor. Unul dintre cazurile cunoscute publicului larg din Moldova s-a întâmplat în satul Pepeni – acolo, în vara anului 1941, zeci de săteni au participat la masacrarea câtorva sute de evrei localnici. Mai mult decât atât, mărturiile supraviețuitorilor evrei accentuau frecvent ajutorul oferit de populația rurală transnistreană. Într-un fel, diversele tipuri de surse îmi povesteau o istorie destul de curioasă: că în perioada celui de al Doilea Război Mondial impulsul de a ajuta evreii a fost mai mare în teritoriile care fuseseră sub administrația sovietică în perioada interbelică, în timp ce dorința de a face rău evreilor era mai evidentă în teritoriile românești.
Am încercat să studiez cauzele acestor variații regionale, privind în special spre perioada interbelică. Studiul meu a dezvoltat treptat o dimensiune comparativă, devenind un fel de mini-laborator pentru evaluarea consecințelor celor două decenii de agitație antisemită promovată sau tolerată de stat, într-unul dintre cazuri (Basarabia în cadrul României), în raport cu două decenii de politici oficiale de integrare față de grupurile etnice minoritare, promovate în celălalt caz (viitoarea regiune a Transnistriei, parte a URSS). Rezultatele cercetării evidențiază faptul, că cei mai importanți factori care au “modelat” atitudinile față de evrei au fost: politicile de stat de incluziune/excluziune fizică și socială a evreilor în rândurile conlocuitorilor de alte naționalități, demontarea/fortificarea stereotipurilor negative existente față de evrei, pedepsirea/încurajarea discursului public antisemit. Spre exemplu, chiar și printre specialiști sunt prea puțin cunoscute măsurile statului sovietic din anii 1920 și 1930 ce urmăreau eradicarea antisemitismului. În cadrul cercetării, am descoperit că în numeroase publicații sovietice din reviste, ziare, în filme, piese de teatru și alte producții culturale, statul promova cu insistență și asiduitate imagini noi, pozitive, ale evreilor sovietici, încercând totodată să elimine clișeele vechi, răspândite în rândul maselor. De exemplu, e curios faptul că programul școlar sovietic includea texte care încercau sa sensibilizeze copiii față de persecuția suferita de evrei timp de secole, în diferite țări, inclusiv în Rusia țaristă, și care atenționau elevii față de faptul că mulți autori ruși cu renume mondial, precum Dostoievski, creau personaje evreiești caricaturizate în lucrările lor, consolidând astfel clișeele sociale negative. În același timp, legi aspre pedepseau cetățenii sovietici care își permiteau anumite fapte sau cuvinte ofensatoare la adresa evreilor.
Indiscutabil, statul sovietic nu a reușit să distrugă antisemitismul ca fenomen social. Totuși, dimensiunea comparativă ne permite să constatăm că, dacă în timpul apartenenței acestor două regiuni la Imperiul Rus, atestăm un nivel relativ similar al antisemitismului de masă, peste câteva decenii antisemitismul se va afla la niveluri diferite în aceste teritorii învecinate. Către 1941 o (mică) parte a populației din Basarabia era pregătită să ucidă evrei, iar o altă parte rămâne indiferentă față de suferințele acestui grup. În același timp, în Transnistria observăm o lipsă a elanului pogromist, precum și mai multă compasiune față de evreii persecutați. În linii mari, această carte oferă o nuanțare și amendare a consensului general, care omogenizează reacțiile populației din Europa de Est, demonstrând că ceea ce au făcut statele în perioada interbelică a avut importanță, a contat: relațiile dintre grupurile sociale nu au fost fixe și destinate să se repete, ci au fost mai degrabă fluide și susceptibile de a se schimba în timp.
I. B.: Ca istoric al subiectelor controversate cum ar fi negarea Holocaustului și amnezia istoriografică în contextul României contemporane și a Republicii Moldova ai abordat critic și inovator aceste teme în articolele tale recente. În contextul politic iliberal care pare să cuprindă și Estul Europei, care ți se pare că sunt provocările pe care crezi le poate întâmpina un istoric al Holocaustului atunci când va dori să abordeze memoria Holocaustului și antisemitismul recent?
D.D.: Provocări sunt mai multe, iar majoritatea reies din dorința reprezentării istoriei într-o cheie națională dominantă. În plus, scrierea istorică din acest spațiu deseori implicit (iar alteori explicit) urmărește anumite scopuri politice. Indiscutabil, studierea Holocaustului și antisemitismului își are specificul său în fiecare țară, specific determinat de cursul istoriei și al evenimentelor petrecute în acea țară. In Republica Moldova, dar și în România, în mare parte în miezul problemei se afla ciocnirea violentă a emoțiilor negative cauzate de sentimentul de vină și presupusa responsabilitate colectivă pentru acțiunile criminale ale guvernului român, pe de o parte, și viziunea exclusiv pozitivă a istoriei naționale, asiduu cultivată de generații de istorici, pe de alta. In plus, în Moldova există un factor politic suplimentar — unii colegi de breaslă consideră că prin asemenea investigații putem “submina” cauza românismului, preferând în schimb să se axeze pe acele teme ce pun statul și poporul român într-o lumină eminamente pozitivă. Evident, Holocaustul și antisemitismul nu fac parte din acea categorie de subiecte istorice.
O alta provocare foarte răspândită în spațiul ex-comunist este așa-numita competiție a victimizării. Aceasta competiție este vizibilă inclusiv în Moldova, unde populația a cunoscut evenimente dramatice, precum foametea din 1946-1947, deportările staliniste ș.a. În ochii multora, prin atenția față de tema Holocaustului, se creează o ierarhie, care în mod inevitabil plasează în plan secund aceste puncte nodale ale istoriei locale. În pofida argumentelor invocate, inclusiv a faptului că studierea suferințelor unui grup nu presupune diminuarea suferinței altor grupuri, atunci când vorbesc emoțiile, vocea rațiunii tace.
I. B.: Chiar dacă “Basarabia e România”, care ți se par a fi particularitățile cazului Republicii Moldova în cadrul studiilor pe Holocaust?
D.D: Particularitățile Holocaustului pe teritoriul RM țin în mare parte de caracterul agrar al acestei regiuni și de tensiunile economice acute care se acumulaseră în sânul populației basarabene în perioada anterioară celui de al Doilea Război Mondial. Țăranul moldovean, care ducea o viață marcată de munca fizică grea și lipsuri materiale, deseori era cuprins de un sentiment de profundă nedreptate atunci când își compara existența sa cu modul de existența a altor pături sociale. Aceste sentimente formau un rezervor de energie socială distructivă. Cu ajutorul discursului antisemit și expropriator al partidelor de dreapta, această energie a fost canalizată într-o albie etnică. În mare parte, partidele de dreapta, împreună cu elitele politice și intelectuale din perioada interbelică, legitimează și îmbracă într-o haină respectabilă ostilitatea față de evrei și intenția de expropriere a evreilor ca grup. În mod corespunzător, atunci când autoritățile de la București ordonă execuții și deportări ale evreilor, populația locală inițiază din proprie inițiativă un jaf masiv, deschis și fără jenă a proprietății evreiești. Acest jaf are loc într-o atmosfera de solidaritate comunitară la nivel local și exprimă, în ochii țăranilor basarabeni, un act de justiție sociala, exprimat în cuvintele unuia dintre participanții la aceste jafuri: “Ajunge cât ați trăit bine [voi, evreii], acum noi vom trăi bine!”
I. B.: Pe când o traducere în limba română a cărții tale?
D.D.: În acest moment, Editura Polirom a semnat un contract editorial cu Cambrigde University Press și deja a început lucrul asupra traducerii manuscrisului. Din cele spuse de Editură, volumul ar urma să apară la sfârșitul acestui an sau, cel târziu, la începutul anului viitor.
I. B.: Ce pregătește Diana Dumitru în viitorul apropiat?
D.D.: Actualmente studiez evoluția situației evreilor basarabeni în perioada stalinismului târziu (1945-1953). Încerc să identific problemele importante cu care s-a confruntat această comunitate în perioada dată, inclusiv cum au reușit/eșuat evreii din RSSM să se adapteze sistemului sovietic. In plus, mă interesează problema proceselor de judecată a persoanelor condamnate după război pentru crime comise anterior împotriva evreilor basarabeni. Documentele judiciare sovietice conțin un material fascinant, care poate fi analizat din mai multe perspective. Sper că aceste eforturi vor fi încununate de apariția unei noi cărți.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Ionuț Biliuță este actualmente asistent cercetare la Institutul de Cercetări Socio-Umane “Gheorghe Șincai” și lector asociat la Universitatea Petru Maior, ambele din Târgu-Mureș. De asemenea, este André Scrima Fellow la Institutul Ecumenic al Universității “Lucian Blaga” din Sibiu. Doctor in Istorie al Universității Central Europene din Budapesta, cu o teză despre relația dintre Mișcarea Legionară și Biserica Ortodoxă Română în interbelicul românesc și în Teologie Ortodoxă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Stagii de cercetare doctorale și post-doctorale la Colegiul Noua Europă din București, la Institutul de Istorie Europeană din Mainz (Germania), Centrul Mandel pentru Studii Avansate în domeniul Holocaustului (Muzeul Holocaustului, Washington DC), la Institutul de Studii in domeniul Holocaustului “Simon Wiesenthal” din Viena și la Centrul de Studii în domeniul Holocaustului, Institutul de Istorie Contemporană (IfZ) din Munchen, Germania. Ultimele sale publicații sunt: „‘Politics and Dogma’. The Case of Father Ilie Imbrescu (1909-1949),” în Intelectualii politicii și politica intelectualilor, ed. Daniel Citirigă, Georgiana Țăranu, și Adrian-Alexandru Herța (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2016), 281-309; „‘Agenții schimbării’: Clerul ortodox din Principatele române de la regimul feudal la statul național,” în Cristian Vasile (coordonator), „Ne trebuie oameni!” Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2017), 27-65.
