Imperiul . Sau prefixul

 

Cu riscul de a mă reitera, ca să nu spun iarăși a mă repeta, voi scrie că,  chiar dacă la inaugurarea Băncii Europene, șeful ei de atunci afirma cu satisfacție ținând  între degete, ostentativ însă,  o monedă de un euro, că de la Imperiul Roman încoace Europa are în fine din nou o monedă unică, totuși lucrurile s-au dovedit în scurt timp a nu fi chiar așa de idilice, unitare nici atât; firesc, când e vorba de bani. E drept că „banul nu are miros”, cum bine constata Vespasianus  contracarând comentariile răutăcioase ale unora referitoare la veniturile bugetului roman rezultate din taxa pe toaletele publice (numite ca atare vespasiene), dar și mai adevărată și dureroasă s-a adeverit a fi în legătură cu noua monedă („euroi” pentru noi și alții la fel de mici) constatarea de acum două mii de ani a lui Petronius: „Cine are bani navighează pe un vânt prielnic”. Și, ca să vedem că nimic nu e nou în doritul nou imperiu numit Uniune Europeană, trebuie să-l mai citez pe Horatius cu constatările cum că „ban la ban trage”, dar și „banul este cel mai bun însoțitor de drum pentru orice drumeț”.

Nu numai că vântul nu s-a dovedit la fel de prielnic pentru toți „uniții”, căci nu toți aveau bani la care să tragă banii, apoi nu toți puteau să aibă același drum(uri), fiind despărțiți de aproape două mii de ani de unitatea originară dar a intervenit o altă realitate la fel de cinică și romană desigur: „când aurul vorbește orice discuție este deșartă”(tot Horatius).

Oricât de esențial acest aspect, dacă ar fi fost unicul care să dea dureri de cap, poate că lucrurile nu ar fi fost atât de neplăcute. Dacă revedem fie și fragmentar istoriografia romană, vom observa că există două entități: civis Romanus cetățeanul roman, iar în opoziție cu el barbarus barbarul; niciodată nu există diferențieri pornind de la origine prin naștere sau credință religioasă. Ca atare, chiar dacă întâlnim în texte referiri la britani, gali, daci, germani, belgi, acestea desemnează mai curând niște unități tribale, oricum barbare din perspectiva dreptului roman. Iar în privința religiilor, acestea erau privite mai curând ca o curiozitate, cu înțelegere, căutându-se punți de apropiere cu cea romană, dar în nici un caz vreo încercare de subordonare a lor față de un cult oficial al Romei. Desigur toate acestea în condițiile în care barbarii înțelegeau necesitatea supunerii față de o putere providențială cum era Roma; după cum arată acestea chiar un grec foarte inteligent și realist, Polybios. Merită citat un personaj de film, de data aceasta, dintr-o producție  despre romani, cu multe binemeritate premii, care înaintea unei lupte decisive se întreabă legat de adversarii barbari „de ce nu înțeleg unele popoare când trebuie să se predea?”.

Altminteri, până și  istoriografia engleză a ultimelor decenii a ajuns să afirme limpede că, eroica lor Budica, nu a făcut decât să-și decimeze propriul popor, efectiv să-l înjumătățească prin lupte inutile de vreme ce efectul a fost același: provincia romană Britannia. La fel putem spune             și despre Vercingetorix, Decebal și alți barbari; iluștri pentru că i-au înfruntat pe romanii care au scris despre ei.

Ce urma după cucerirea romană, n-a urmat după unificarea europeană, iar problemele de aici apar. Și probabil că așa va fi și mai departe, sau nici atât dacă privim Brexitania și, incredibil aproape, amenințările Romei… de azi. Teritoriile, chiar fărâmițate, tribale, erau unite într-o provincie; locuitorii, indiferent de năstrușnicele denumiri pe care le purtau, deveneau cetățeni romani, cu totul egali pe întinderea Imperiului, deplasabili fără restricții pe aceeași întindere neschengenizată și mai ales, fără a fi întrebați de origine nativă sau religie. Aici stă marea putere a Imperiului; trebuia să ai doar dovada faptului că Civis Romanus sum. Și asta pentru că viețuiai într-un stat de drept.

După căderea Imperiului lucrurile au luat-o cu totul razna mai ales pe baze religioase și de feudă; iar mai apoi, secolul XIX cu idealul națiunilor, a pervertit tot ce mai era universal, dacă mai era ceva(?) în afară de muzică (căci imperiile de după Roma s-au dovedit a fi jalnice plagiate menite jumulelii fără recompensă).

Cât de neromană este actuala uniune se poate deduce din accentul pus cu fervoare pe naționalitate și religie chiar în interiorul ei, cetățenia europeană fiind mai curând un concept abstract, neexistând un act oficial care să ateste că Europaeus civis sum (chiar dacă în sfere intelectualiste se vorbește de așa ceva, realitatea e alta). Iar dacă ar exista, în actualele condiții, s-ar dovedi fals. Mai  mult chiar, în funcție de interese locale, se practică o adevărată bantustanizare, desigur nerecunoscută; despre Belgia nu se suflă un cuvânt, deși idealul care domină zona pare să fie cel tribal de dinaintea unificatoarelor cuceriri cezarice când, spune Caius Iulius „cei mai puternici sunt belgii pentru că trăiesc cel mai departe de traiul civilizat”; nu atât de puternici cât să nu fie cuceriți de romanii civilizați. Dar suprema ticăloșie europeano-atlantică s-a vădit în timpul războiului din fosta Iugoslavie când și unde a funcționat  mi(ze)rabil principiul noi suntem… voi sunteți… și noi credem… voi credeți. Mai exact  beligeranții erau împărțiți în aceeași regiune în sârbi, croați și… musulmani, acționând deci principiile atât de dragi nouă, naționalitatea și religia; dar selectiv, de vreme ce unii erau naționaliști răi, ceilalți credincioși victimizați. Cât de prostește și ordinar de ostentativ s-a desfășurat totul, o probează faptul că atunci credincioșii musulmani nu erau cei răi; ceea ce nu s-ar putea spune azi, mai ales dacă vin din țările de origine; devin arabi.

Lucrurile nu se opresc însă aici; nu e suficient să ne segregăm național și religios, cu mândrie și credință, ci trebuie să vedem care pot fi subunitățile de viețuire; unele justificat ce-i drept, altele însă prost înțelese și utilizate în exprimare și mai prost. Evident campioane sunt mijloacele media, vizuale mai cu seamă. Nu doar cele din Țara noastră, ca să fim onești.  Aflăm recent despre un atacator din Paris, cu o eficiență totuși submedie (un mort și trei-patru răniți), că este de naționalitate franceză, născut în Cecenia, evident musulman radicalizat. O aberație și vom vedea mai jos de ce. Un altul, indiscutabil musulman radicalizat, avea naționalitate belgiană, iar părinții erau tunisieni veniți în Europa. Altă aberație…

(Re)Venind la oile noastre din media, trecând peste pilda unuia care ne anunța că primarul musulman al Londrei „a depus jurământul într-o … sinagogă”, înlocuită apoi cu „moschee”, constatăm că de când cu plimbatul, relativ, prin Europa și lume, tot nu ne-am universalizat, adică nu suntem ai Imperiului din care ne-am format, căci cetățenia cedează în fața naționalității, a cetății (aproape feudale, dar mândre…), a credinței (strămoșești și neclintite).

De vreme ce prea frecvent auzim enunțuri de tipul „ilustrul nostru concitadin plecat de decenii”, sau „conaționalii noștri țigani”, sau (despre cei aflați în „tranzit” prelungit în România) „concetățenii noștri afgani”, să vedem, fie și pe scurt, în ce ne bagă utilizarea (incorectă) a unui nevinovat prefix, con– adică; chiar dacă până la urmă naționalitatea și/sau religia vreunui ticălos, sau a unui amărât, n-au relevanță, e bine să nu confundăm termenii fărâmițării (voite sau nu), nici etimologic, nici juridic.

Con-citadin (raportat la italianul concitadino, ne trimite la latinescul civitas –  totalitatea locuitorilor legali ai unui oraș) poți fi și ești doar cu cei ce locuiesc în aceeași așezare urbană, indiferent de naționalitate, religie, cetățenie sau loc de naștere. Deci, oricât de admirabil, de grozav ar fi cineva, nu ne poate fi concitadin locuind în alt oraș din țară sau aiurea. Suntem însă concitadini cu chinezii, țiganii, arabii și toți cei statorniciți cu forme legale în Civitas a noastră (Timișoara , în cazul meu).

Con-cetățean (raportat la neologismul francez concitoyen, ne duce mai departe la esențialul și definitoriul termen latinesc civis – persoană care posedă cetățenia romană, având deci drepturi prevăzute de legile romane dar și în egală măsură obligații; este fundamentul existenței sociale la romani definind tocmai de aceea amintitul stat de drept; fără cetățenie nu existai, în timp ce după primirea ei, existai social indiferent de alte trăsături (națiune, religie, culoarea dermei, a părului, etc. Nu poți fi concetățean cu un român de cetățenie germană, americană, chineză, irlandeză sau de alt fel, care a renunțat la cea română, chiar dacă periodic mai dă „pe acasă”.

În fine, co(n)-național, ( ducând la latinescul nationalis, ceea ce ține de natio, naștere, neam) nu poți fi decât cu cei născuți din aceiași strămoși, deci din același neam. Chiar dacă odinioară dar nu chiar atât de demult, în vremea înfrățirii între popoare, plutea ideea năstrușnică (nefiind însă singura ticăloșie a „științei” literare românești) cum că Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu ar fi „epopeea poporului român”, conaționali nu putem fi nici cu țiganii, nici cu germanii, ci doar cu … (neo)romanii, adică românii. Eventual cu îngăduință, parțial și vitregi(ți), cu italienii, francezii și alții care „de la Rîm se trag” dar care, ca în toate familiile numeroase, nu știm cât ne și își doresc înrudirea.

Având această imagine, fie și parțială a avatarurilor prefixate sau nu, parcă mult mai limpede ne apare clasicul și imperialul civis Romanus.

Recent, într-o discuție despre țara fostă federativă dar încă vecină nouă, am fost întrebat nu fără malițiozitate „și ce crezi că ar fi făcut romanii tăi aici în vecini, comparativ cu ce au făcut ăștialalți???”.

Am răspuns conform convingerilor mele imperiale (și nu imperialiste): „cert nu i-ar fi tribalizat și mai rău; iar fi cucerit și, unindu-i ar fi proclamat provincia Slavonia Felix. Apoi, ca să nu mai fie buni, răi și (ne)credincioși, îi transformau pe toți în cives Romani. Desigur, interesele erau altele decât cele din Europa Unită.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *