1918 – Istoria ca exercițiu de inteligență

„Istoria are două datorii principale”– afirma istoricul Lucian Boia, parafrazându-l pe Voltaire, într-un interviu relativ recent – „să nu calomnieze și să nu plictisească.” Pornind de la această afirmație, se poate spune că și cel mai nou volum al istoricului „În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități” (Editura Humanitas, 2017) confirmă cu maximum de argumente aceste așteptări pe care cineva le poate avea de la discursul istoric, respectiv eludarea dogmelor și dialogul deschis. Reprezentând mai degrabă un amplu eseu, cu un subtil spirit critic și cu o solidă construcție argumentativă, volumul este o apariție bine-venită în sfera discuțiilor într-un context care se anunță plin de evenimente referitoare la actul Unirii și sărbătorirea Centenarului. Aceasta cu atât mai mult cu cât – menționa autorul propunând și o astfel de miză lucrării sale – o neconfruntare cu documentele și cu realitățile trecutului este în măsură să deturneze valoare de simbol a momentului din cursul anului viitor, iar „Centenarul Marii Uniri (…) să se rezume doar la reafirmarea unor locuri comune”.

Autor al unuia dintre cele mai originale tipuri de discurs istoric postdecembrist, Lucian Boia este în același timp și unul dintre puținii istorici români înzestrați și cu excelență literară. Dovadă stau atât impecabila construcție a frazei –  niciodată rigidă sau crispată, cât și rafinamentul argumentației, ironia fina și permanenta complicitate cu cititorul. Fără frivolități și lamentări desuete și de o coerență ireproșabilă, istoricul nu își propune nici pe departe formularea unor dogme, ci lansează o invitație la un dialog pe baza surselor și a documentelor de arhivă pentru că, așa cum afirmă încă din primul capitol: „Suntem tentați, în continuare, să decupăm o istorie numai a noastră (…) Ca și cum singura menire a istoriei ar fi aceea de a justifica România.” (p. 6)

Teza care se prefigurează încă de la primele pagini  este centrată pe perspectiva metodologică de abordare a temei. Cum și în ce fel ne raportăm la istorie? Dar la Unire? Ce pondere are mitologia în construcția unei identități? Este știut faptul că  istoria ca domeniu – fără strălucirea de disciplină suverană din secolele trecute – este un teren al contradicțiilor și al speculațiilor, în care riscul unor derapaje de natură naționalistă sau a interpretărilor infuzate de mitologizare este prezent la tot pasul. Soluția? – prudența, echilibrul și validarea prin surse pentru o direcție coerentă de interpretare a evenimentelor. Firește că sărbătorirea Marii Uniri este legitimă și binevenită, însă într-o abordare critică în care România este parte a unui ansamblu și nu trebuie izolată din rațiuni naționaliste. Nu trebuie eludată, de asemenea, nici ponderea mitologiei în perceperea fenomenului – în fond toate națiunile au propria doză mitologică în construcțiile lor, iar românii, ca și ceilalți, fac apel la anumiți protagoniști ai istoriei care le furnizează  idei  pentru proiectul dorit. O interpretare într-o cheie mai amplă, depășind granițele unei povești, este totuși de preferat.

Volumul cuprinde cinci capitole (dintre care primul introductiv) și o concluzie: „Uniți mereu?” „Etnii și națiuni?” „Țări și frontiere.” „Minorități.” „1 Decembrie versus Trianon.” – în sine chestiunile sensibile în jurul cărora se construiesc principalele argumente în jurul ideii de Mare Unire. Cartea debutează cu o analiză în jurul anului 1918, inserată într-un capitol referitor la  Unitate – concept tratat atât sub aspectul sintagmei de stat-națiune (Ce reprezintă un popor? Dar o națiune? Este poporul un dat natural iar națiunea un construct ideologic?) cât și din perspectiva mitului frontierelor naturale. Sunt reamintite atât ideea de unitate în Evul Mediu, cât și faza naționalistă a comunismului, când conceptul de unitate (alături de cel de continuitate) a reprezentat axa discursului istoric.

„Totul a ieșit foarte bine, putea să iasă însă cât se poate de rău.” (p. 14) își continuă mai departe istoricul argumentația privitoare la actul unirii, iar ceea ce a rămas în memoria colectivă referitor la îndelungatul proces dintre 1914 și 1918 a fost, mai curând, o schemă mult simplificată. Este bine știut faptul că atât Burebista cât și Mihai Viteazul au susținut postum proiectul unirii și că la nivel mentalitar au avut rolul lor de fermenți imagologici. Nimeni nu contestă acest lucru. Pe de altă parte, însă, nu trebuie ignorată nici componenta ce a ținut de anumite conjuncturi politice extrem de favorabile pentru că Unirea a reprezentat un mare succes și s-a realizat strict doar în condițiile anului 1918. Unirea, rezultată de fapt „prin trei unificări succesive” (Basarabia, aprilie 1918; Bucovina, noiembrie 1918; Transilvania, 1 decembrie 1918) (p.5) a  fost un succes imens pentru România în urma căruia a rezultat un stat puternic și centralizat pe model francez. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere și faptul că, în contextul european de la începutul secolului, nu numai românii au realizat uniri, ci și alte popoare desprinse din ansamblurile imperiale.

Peisajul etnic al Europei de Sud-Est e cât se poate de variat. Analiza unor statistici din jurul anului 1900 relevă și faptul că „diferențele etnice se îmbinau cu nu mai puțin accentuate deosebiri religioase, între etnii, desigur, dar adesea și în interiorul aceleiași etnii.” (p.63), În plus,  contrastele sunt accentuate și de clivajele sociale. În această situație tensionată,  „conflictul mondial” – afirmă istoricul,  „a avut „meritul” de a impune în final o soluție care în condiții „normale” cu greu s-ar fi găsit.” (p.49) Totuși România, Vechiul Regat de până la 1918, prezenta un plus de coerență etnică, în comparație cu țările și regiunile aflate de jur împrejurul ei, iar cele două principate și-au păstrat de-a lungul secolelor individualitatea distinctă, nefiind supuse unor procese de colonizare de natură să modifice componența etnică a populației. De altfel, afirmă istoricul, „ca să completez tabloul și să mai stârnesc ceva indignare printre iubitorii de istorie mitologizată.” (p.8) atât Transilvania cât și Dobrogea au avut un cu totul alt parcurs istoric decât vechile Principate, dar aceasta nu a presupus că românii din toate regiunile nu au întreținut legături de tot felul între  ținuturile locuite de ei care, în cele din urmă au dus către crearea națiunii române.

Înfrângerea imperiilor la capătului Primului Război Mondial a dus la crearea de state naționale sau „completarea” celor deja existente. A triumfat, cel puțin aparent, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele afirmă istoricul în capitolul intitulat „Țări și frontiere”.  Iar „alături de dreptul etnic, s-a strecurat totuși, în mai multe cazuri și dreptul istoric care, foarte adesea, nu corespunde deloc configurației etnice.” (p. 67). În aceste condiții România a fost – vis a vis de episodul Unirii, una dintre marile beneficiare dintre țările Primului Război Mondial. Situația celorlalte desprinse din blocul Austro-Ungar a fost mai puțin fericită: Iugoslavia și Cehoslovacia nu mai există, Polonia este acum diferită, și, în pofida pierderilor teritoriale suferite mai târziu, conturul României de astăzi este foarte apropiat de conturul României Mari imediat de după Marea Unire și din perioada interbelică.

Ultimul capitol presupune o analiză a momentului unirii în raport cu Tratatul de la Trianon: „Firește, privit în ansamblu, 1 Decembrie 1918 înseamnă încheierea procesului de constituire a României Mari însă în mod concret marchează eliberarea Transilvaniei, mai precis a românilor transilvăneni, de sub asuprirea ungară. Măcar atât ar trebui să înțelegem: nu este o dată pe care maghiarii să o aprecieze în mod deosebit” (p.120) dar, concluzionează istoricul, contextul actual ar trebui să reclame o cu totul altă atitudine, mai puțin cea resentimentară:„Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca țel final, dispariția frontierelor și transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toți locuitorii săi. ” (p.123)

Desigur că într-o anumită perspectivă și abordate într-un registru specific, o parte dintre premisele discuției din această carte se regăsesc menționate cu ani în urmă și în cuprinsul lucrării de referință „Istorie și mit în conștiința românească” (1997). Ca elemente de noutate, trei idei aș sublinia în mod special în cadrul acestui volum – prima, este cea referitoare la analiza Unirii într-un context mai amplu, cu o incursiune punctuală în istoria statelor din jur, o a doua – legată de hărțile și statisticile având ca subiect  ponderea minorităților și  recensămintele efectuate (de ce anumiți repondenți, în ce conjunctură a fost considerat un anumit procent, cui i-a servit un anume rezultat și o anumită concluzie a unui sondaj) și nu în ultimul rând o discuție punctuală legată de semnificația zilei de 1 Decembrie în raport cu Tratatul de la Trianon.

Volumul nu dă verdicte și reprezintă un act onest de  interogare a trecutului, din perspectiva unui prezent mereu în schimbare și care, mai ales, presupune o recompunere fără încetare a pieselor. Rezultanta? – Un alt discurs istoric. Adică – așa cum afirma istoricul într-o publicație anterioară – un soi de construcție ideală, nici adevărată, nici neadevărată, precum pipa lui Magritte. În tot acest exercițiu argumentativ se impune însă cu siguranță ideea că istoria nu se (mai) scrie astăzi resuscitând un vechi discurs naționalist – „avem nevoie, dincolo de comemorări și de simbolistica eroică și de o istorie făcută fără prejudecăți, în spiritul unei abordări critice.” (p.15). Cu certitudine că trebuie depășită această fază, cu atât mai mult cu cât, așa cum reiese din acest volum, istoria este mai presus de toate  un mare și seducător exercițiu de inteligență.

Notă: acest text a apărut, în premieră, în suplimentul CENTENAR al revistei ”România literară”.