”Cum am trecut prin comunism” este cea mai recentă carte a profesorului Lucian Boia. În marginea ei, am făcut un cald dialog – din care, mai jos, am selectat un fragment.
Integral, acest interviu va fi publicat în revista ”Ramuri” din luna iunie.
Cartea profesorului Lucian Boia va fi lansată la Bookfest, sâmbătă, 2 iunie. Ioan Stanomir va vorbi cu această ocazie, alături de autor.
Cum ați trecut prin comunism, Domnule Lucian Boia?
Tocmai am povestit în cartea mea cea mai recentă, care e intitulată chiar – ”Cum am trecut prin comunism”. Cum să fi trecut? Cu mare neplăcere, în orice caz. Este o epocă în care am încercat să îmi contruiesc un – cât de mare am putut eu – spațiu de libertate. Am vrut să fiu liber, nu știu cît de mult am putut; dar, în orice caz, cât am putut am ținut foarte mult la insula mea de libertate pierdută undeva în oceanul lumii comuniste.
A fost pentru dumneavoastră comunismul mai degrabă un blestem sau mai degrabă o binecuvîntare?
Binecuvântare, aceasta este cât se poate de evident, nu a fost; nu avea cum să fie așa ceva. Bine, dacă ar fi să am de ales între binecuvîntare și blestem, bineînțeles că a fost un blestem, dar aceasta dacă am de ales doar între acești doi termeni.
Nu sunt aleși la întîmplare – sunt extremele unei provocări, dacă vreți…
Da, mi-am dat seama. Dacă a fost un blestem, atunci cu siguranță că nu a fost așa doar pentru mine, ci pentru întreaga societate sau, cel puțin, pentru o bună parte a ei. A fost așa pentru destinul României în genere. Pe de altă parte, cred că am avut o solidă educație anticomunistă; nimeni din familia mea, mai apropiați sau chiar mai îndepărtați nu a agreat comunismul. Nu e mai puțin adevărat că, în acele decenii nu știam cînd avea să se termine cu comunismul. În ce mă privește, am mai spus aceasta de cîteva ori, nu era deloc sigur că voi apuca să trăiesc într-o lume necomunistă. Slavă Domnului că ne-am rupt de acele vremuri; chiar dacă nu pe de-a-ntregul. Și, față de comunism, știind ce a fost cu adevărat comunismul, cred că trebuie să prețuim foarte mult libertatea de care dispunem acum.
„Eram în ultimul an de facultate, când m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, având pe atunci și mai ştiu eu ce funcţie în biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eşti de acord cu tine însuţi? Critica şi autocritica ţineau însă de ritualul de partid şi alcătuiau împreună o strategie bine gândită şi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalţi şi obligat – culmea! – să-şi dea el însuşi lovitura de graţie, după modelul proceselor staliniste.
Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, îmi voi face autocritica. Şi mi-am făcut-o în felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ţinut să-mi spună că nu aşa ne-a fost vorba. Totuşi, în ciuda insuficienţelor mele, partidul mă dorea! Şedinţa organizaţiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat într-un exerciţiu de acuzaţii de o neînchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar înainte de a fi primit.
Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. În realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă împlinesc, trebuia să cadă mai întâi comunismul, şi asta nu ţinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.“ (Lucian Boia)
Nu v-ați născut în comunism…
Dar nici în democrație. Sunt născut la început de februarie, în 1944, era încă Antonescu în fruntea țării. Așadar, cînd s-a instaurat deplin comunismul, în 1947-1948, încă nu aveam patru ani. Deci pot să spun că mi-am trăit o bună parte din viață în comunism și că, oricum, nu am pierdut nimic din reperele importante ale acestuia. În mod direct, am trăit cap-coadă intervalul în care comunismul a dominat România, a dominat politica oficială a acestei țări.
Și atunci, cum este adecvat să formulăm: format în comunism sau deformat în/de comunism?
Poate că nu sunt cel mai în măsură să fac eu o asemenea evaluare – care ar presupune să îmi apreciez ideile, gîndire, viziunea despre lume, gradul de detașare de comunism. Dar am o convingere puternică: și anume, că am izbutit în toată această perioadă să gîndesc cu capul meu. Și mai cred – cred e termenul, poate că nu o să convină altora, dar așa cred eu – că nu mi-a afectat cu nimic esential comunismul sistemul de gîndire și orietările mele intime culturale, ideologice. Doar că aceasta – lumea comunistă – era lumea în care trăiam și trebuia să ții seama de ea; dar, de negat, nu avem cum să o negăm.
V-ați întîlnit la o vîrstă foarte fragedă cu Securitatea.
Da. Dar sensul adânc al acestei întîlniri atît de timpurii l-am căpătat la distanța mare la momentul prim. Este vorba despre ceva la care am fost martor direct: au venit de la Securitate (încă se numea pe atunci Siguranță; ulterior s-a schimbat numele în ”Securitate) să îl ridice, și din fericire nu au reușit, pe unchiul meu, pe Mihai, soțul sorei mamei mele. Era militar și intrase în nu știu ce complot – nu știu nici acum toate detaliile relevante despre acesta.
Dumneavoastră sunteți, există și eseul dvs referințe la aceasta, un ardelean italo-român?
Oarecum. Dar nu mă simt prea tare nici ardelean, nici italian. Deși, pentru fiecare dintre aceste linii de descendență, există argumente imediate, de acord. Sunt român pur și simplu. Nu are nici un rost să îi împărțim pe români în funcție de nu știu ce origini. Da, din partea mamei, e o familie de italieni – erau antreprenori de drumuri și, la un moment dat, au venit în România să își exercite această meserie. În timp, s-au asimilat; oricum, cu mult înainte să mă nasc eu nu se mai vorbea în casa bunicului meu în italiană. Și întotdeauana și mama mea, și bunicul meu dinspre mamă s-au declarat români. Deși sîngele, cum se spune, era italian. Și bunicii dinspre mama, și mama erau pe de-a-ntregul italieni. În ce privește sângele, sunt, cum se spune, pe jumătate italian. Dar, încă o dată și încă o dată, ce ești și ce nu ești cred că este o chestiune de ordin biologic. Dacă am merge în primul rând pe biologie, cred că am descoperi că națiunea română ar eo biologie, ca să spun așa, foarte amestecată. Deci, pe jumate italian, iar în cealaltă jumătate, pur romînească – cei dinspre tatăl meu, tatăl meu însuși, sunt ardeleni de la Săliște, de lîngă Sibiu.
