De aproape douăzeci de ani, mai precis de la Fascinaţia diferenţei (1999), fiecare carte a lui Vintilă Mihăilescu fixează pe teritoriul reflecţiei punctele de articulaţie între sensibilităţi, valori şi argumente. În Socio-hai-hui: o altă sociologie a tranziției, plurivalenţa diversităţii se evidenţiază în relaţie cu un set de principii esenţiale, pe temelia cărora autorul şi-a construit întregul demers: 1. din ce suntem făcuţi?; 2. cu ce suntem umpluţi? şi 3. de cine sau de ce suntem iubiţi? Cu o acuitate ludică demnă de apreciat şi totuşi nu mai puţin riguros în cercetare, sociologul tranziţiei a investigat dispariţia glumei în firava democraţie românească, fără a ezita să accentueze că umorul aparţine însăşi condiţiei democraţiei: „şi cine nu înţelege asta nu numai că nu are simţul umorului, dar nu poate nici să se prindă cu tot sufletul în jocul democratic. Democraţia acceptă că într-o societate nu toţi oamenii sunt la fel şi că acesta este un lucru bun. Nefiind la fel, ei nu vor simţi la fel şi nu vor gândi la fel; iar aceasta nu numai că nu e rău, dar nimeni nu poate şi nu trebuie să-i împiedice să simtă şi să gândească diferit.” Nu întâmplător am decupat acest fragment din Socio hai-hui. Mi se pare a contura situarea autorului în raport cu obiectul cercetărilor sale: evită să intre pe terenul melancoliei persistente, a dimensiunii spectrale sau a repetiţiei fără diferenţă. Iar diferenţa îmbracă forme multiple, de la cele rasiale, etnice şi mentalitare până la paradigme politice care pot înăbuşi sau, dimpotrivă, potenţa un anumit mod de a fi în lume.
Care lume? Veche sau nouă? Din apropiere sau de la margini? Antropolog, psihosociolog şi publicist, o vreme director al Muzeului Ţăranului Român, Vintilă Mihăilescu nu se mulţumeşte să conceapă gândirea ca zidire reflexivă pe o structură social-constructivistă, pentru care teoria să fie instrumentul de înţelegere şi reprezentare a realităţii. Dimpotrivă: împinge hotarele experienţei, fără a repudia subtilitatea analizei (într-o vreme nefastă, în care disciplinele umaniste sunt nu o dată asociate voluptăţilor narcisiste). Subliniază distincţii care prilejuiesc ancorarea în analiza socială şi permit studiul mecanismelor prin care se construiesc identităţi, instituţii şi practici. Configurează lumi – în coliziune şi totuşi îngemănate.
Contradicţii şi constante
În mai multe lumi deodată se află Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană (Polirom, 2017). Pentru autorul eseului excursia în Cuba a fost, de la bun început, o incursiune într-un emblematic perimetru al diferenţei – în care se perindă două economii paralele, două monede, spaţii explicit deschise sau interzise etc.. Tout court, e o mostră de incursiune sprintenă în miezul unor teme vechi de când pământul: ordinea/dezordinea (opoziţia binară care ar sta la sta la temelia lumii) şi imaginea străinului.
În cele două săptămâni petrecute în Cuba, antropologului i-au atras atenţia Ei (cubanezii), dar şi noi (turiştii) – aflaţi într-un spaţiu paradoxal, modelat pe principiul faţă/revers într-o deconcertantă Ţară a Minunilor şi cu o oglindă în care se răsfrâng preconcepţii, convingeri, valori. Sau absenţa lor. E o zonă a fuziunilor bizare, apoteotice (în arhitectură şi, în sens larg, în cultură) care m-a trimis o clipă cu gândul la interzona lui Burroughs. În această (inter)zonă descind turiştii atunci când ies din „rezervaţia” dedicată lor în Varadero.
Sărăcia lucie şi opulenţa coexistă, aşadar, într-o stupefiantă împărţire a aceluiaşi spaţiu. Logica însăşi se surpă, nimicită zi de zi de fascinanta exultare a celor care trăiesc în privaţiuni crunte. Rătăcind printre oameni care degustă cu simplitate existenţa (prin râs şi dans), eseistul sesizează o „antropologie a bucuriei” şi încearcă să înţeleagă termenii în care se evidenţiază euforica însufleţire a cubanezilor. Sau cât de subţire e linia ce desparte jubilaţia de resemnare. Şi tocmai în această aşezare ilogică identifică Vintilă Mihăilescu esenţa unei configuraţii care acoperă un şir de convingătoare invariante.
Autentic mise-en-abyme a Cubei întregi, hotelul care l-a găzduit pe călător edifică ambos mundos, ambele lumi, lumea veche şi lumea nouă, izbitor de diferite şi totuşi una şi aceeaşi lume, exact ca păpuşa cubaneză vândută turiştilor de femei cu fuste colorate, „o păpuşă din cârpe, cu o rochie înflorată ca a lor, cu un cap alb, dar care, când o răstorni, scoate la iveală dintre fuste un alt cap, negru.” Aşadar, două lumi într-una singură – aidoma hazului de necaz (choteo, umorul cubanez) care răzbate în cotidianul deplorabil, stăruitor încurajat chiar de un regim autoritarist al cărui interes e să îmbrace mizeria în catifeaua râsului.
Corp, societate, cosmos. Şi politică
Instabilitatea discursurilor despre raportul dintre om şi societate este frapantă chiar dacă ne oprim doar la viziunea modernilor şi antimodernilor asupra acestei teme. Cât despre clivajul dintre corp şi spirit – a fost parte a existenţei noastre până recent. Bunăoară, în cultura occidentală „a corsetului” (după cum o numeşte eseistul), „corpul ca la Carte este înlocuit de corpul à la carte. Acum, nu autoritatea (ecleziastică şi/sau administrativă) îşi impune regula, ci societatea însăşi”, prin fitness, body-buiding ş.a – ca forme interiorizate de încorsetare. În Cuba, „erotismul, nu sexualitatea, este parcă înscris cultural în corpurile lor; este o artă, desigur, dar una mai puţin cosmetizată. […] Această viziune a contopirii dintre Eros şi Thanatos abundă în literatura latino-americană, dar în memoria mea livrescă, nimic nu egalează o scenă de acest gen descrisă de Mario Vargas Llosa în Războiul sfârşitului lumii./ Nu, ei nu au nimic în plus, poate noi avem ceva în minus; propriul corp refulat, pe care ne străduim acum să-l recuperăm într-un mod compulsiv. Ne-civilizaţi, ei nu şi-au pierdut corpul, le-a lipsit motivul. […] De aceea, întâlnirea cu ‹‹celălalt corp››, cu dansul des-frânat al cubanezilor, de pildă, provoacă întoarcerea refulatului şi trezeşte în noi nostalgia corpului pierdut.”
De la Descartes la Foucault, de la Baudrillard la Marianne Mesnil ori de la dans şi fumat la experienţa fusion, eseistul trece cu agerimea fermecătoare a celui care vede amănuntul, dar nu îl reţine în iluzoria lui autonomie, ci îl compară, conectează, diferenţiază, disecă, grupează şi ordonează pentru a (re)compune imaginea completă a unui fenomen – cu tot ceea ce-l diferenţiază şi-l apropie de altele. Paginile despre Che Guevara şi comunismul cubanez (în raport cu cel din Rusia lui Lenin sau din Europa de Est) merită o lectură cu creionul în mână, pe drumul „de la totul la insuportabil”.
O poveste pentru fiecare
Fără îndoială, Hotel Ambos Mundos e un dens jurnal de călătorie. Dar nu numai atât. Recuperează imaginea omului (uneori la vedere, alteori în umbra sugestiei ori a trimiterii livreşti), însă râvneşte să reaşeze umanul într-o umanitate care-l vede tot mai mult ca pe un corp străin. Iar, pentru aceasta, jurnalul topeşte în structura lui discursivă reflecţii care străbat antropologia, istoria, filosofia şi literatura. Aşa cum le formulează Vintilă Mihăilescu, tipologia lui homo turisticus (cu turistul-entomolog, turistul staţionar, digital, conchistador parvenit, rural şi pelerin) şi consideraţiile despre călătorie (ca strămoş totemic al turismului de astăzi, cu nevoia lui de autenticitate) au verva sprinţar-caustică a unui exeget pentru care umanitatea înglobează în primul rând o problemă de conştiinţă.
Experienţa impusă de trăire şi ştiinţa din jurul unei teme nu sunt despărţite de o prăpastie de netrecut, de vreme ce şarmul savant se poate împleti oricând cu un frison revelator. Aidoma unui cercetător care studiază la microscop o lamelă cu celulele unui organism viu, adâncindu-se periodic şi în examinarea corpului ca ansamblu funcţional, eseistul îmbină ritmicitatea întoarcerii la segmentele bibliografiei cu privirea liberă să cuprindă întregul. Păstrează o doză de autoironie, aşa cum nu renunţă nici la îndrăzneala opiniei proprii – însă tocmai asumarea riscului de a irita este o modalitate de evitare a inserţiilor sterilităţii. Iar toată această întreţesere de observaţie empirică şi mobilitate a gândirii se transformă într-o poveste despre şi pentru fiecare, păstrând totodată întreaga ei încărcătură ştiinţifică.
Dacă pentru Borges puterea consta în a transfera ficţiunea în realitate, pentru Vintilă Mihăilescu soliditatea antropologiei se verifică prin felul în care inspiră naraţiuni (ficţiuni) capabile să revigoreze ţesutul moral al umanităţii.
(Text publicat în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 2, p. 12.)
