Ce facem şi cine suntem de Sfintele Paşti

Fiind Învierea evenimentul mistic fundamental al religiei creştine, nimeni nu se miră de centralitatea sa în cultul liturgic, dar şi în cultura noastră, europeană. E cu siguranţă (statistică) tema cea mai abundent evocată, descrisă, ilustrată sau comentată. În textul Noului Testament, în scrierile patristice, în evoluţia ulterioară a teologiei orientale sau occidentale, în iconografie şi pictură, cu ajutorul sau ostilitatea filozofilor, din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Şi sub toate aspectele imaginabile: de la exegeza, filologia şi arheologia biblică, până la… „sindonologie” (e vorba despre „discursurile” de orice fel consacrate Giulgiului de la Torino !). De la abordările dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi” – după Scripturi – este, în definitiv, axa Noului Timp, matricea civilizaţiei în care trăim, cu tot cu afirmaţiile şi negaţiile sale despre esenţa, adevărul sau grozava mistificare a Revelaţiei creştine. Teodrama pascală a lui Iisus Hristos configurează trama sensiblităţii noastre, baza noastră patrimonială, leagănul ideilor prin care descifrăm lumea, condiţia umană, sensul istoriei sau eşecurile şi triumfurile valorilor prin care ne articulăm identitatea. Istoricitatea Răstignirii e certificată nu doar evanghelic. Textul lui Tacitus, Annale, XV, 44,3 atestă, extra muros Ecclesiae, soarta concretă a Celui care a fost, pentru elita greco-romană a vremii, un simplu „profet galileean”… Şi tradiţia rabinică recunoaşte existenţa lui Hristos. Nimeni nu refuză veridicitatea procesului „condus” de Ponţiu Pilat ! Un proces eminamente politic…

Să nu vedem aici doar povara unei uriaşe eredităţi intelectuale. Nici inerţia unui Mit Fondator care, aşa cum credea Nietzsche, ar fi „deturnat” vocaţia primă unui Superman „slăbit” (înainte de a se naşte !) de o presupusă „morală a sclavilor”. Poţi fi credincios, chiar practicant, poţi fi agnostic, ateu, poţi fi căldicelul „creştin cu numele” al unei tradiţii comunitare încă vii sau fulgeratorul herald al decăderii religiei în bazarul postmodern… şi tot nu vei reuşi să eludezi gravitaţia transcendentă a Învierii: cine va smulge din om nădejdea propriei continuităţi, speranţa unei vieţi care persistă spiritual, după ce trupul se dezleagă în „cele din care a fost alcătuit” ? Învierea lui Hristos răspunde eternei noastre nevoi de eternitate. E tautologică şi imparabilă.

Sfintele Paşti. Sărbătoarea iudaică – amintind „trecerea” evreilor prin Marea Roşie şi peregrinarea lor spre Pâmântul Făgăduinţei – s-a recapitulat în Hristos, exaltat ca Agnus Dei, jertfit de bună voie, pentru a ridica „păcatul lumii”. Întregul film al Patimilor – de la quartodecimanii din Asia Mică până la Pasolini – a „rulat” pe ecranele noastre mentale în multiple versiuni cronologice, simbolice, interpretative. Interminabile au rost disputele despre data optimă a celebrării pascale, o ceartă aparent sterilă, dar gravă pe fond, întrucât leagă sărbătoarea, prin calendarul astronomic, de viaţa cosmosului. .. Nu strică să ne amintim că primii creştini nu se gândeau… la noi: trăiau Crucea şi Învierea ca pe un preludiu al iminentei Parusii (a doua venire a Domnului). Pentru ei, lumea avea să se sfârşească foarte curând. I-au trebui lumii pâgâne încă cinci secole, pentru a lăsa loc lumii creştine… O lume nouă, care a recuperat lumea veche în Renaşterea post-medievală, aşa cum Reforma a regăsit Vechiul Testament şi duhul paleocreştin în zorii Modernităţii… Potrivit „poemului celor patru nopţi”, inclus în Targum-ul la Exod, 12,42, evreii socoteau că Mesia va veni în noaptea de Paşti. Mi se pare impresionant că, deşi nu admit mesianitatea lui Hristos, ei ne-au dăruit sensul prim al tainei pascale: a sta de veghe, lângă focul nocturn, pre-gătind Mielul cu ierburi amare, ca pe un sacrificiu expiator ! Fireşte că astăzi, când cerul planetar e brăzdat de avioane şi sateliţi, o asemenea postură (pastoral-arhaică) poate părea nu doar anacronică, dar şi respingătoare prin umilitatea ei mistică, branşată la ritmuri pe care sensiblitatea noastră, transformată de noile tehnologii, nu le mai resimte vibrant. Şi totuşi, de acolo venim, aşa cum magnific ne-a amintit Thomas Mann, prin Iosif şi fraţii săi…

Ca români, nu prea mai avem conştiinţa faptului că, graţie creştinismului, suntem copărtaşii unei religii universale. Pentru că influenţa culturală a Occidentului s-a dovedit copleşitoare după revolta anticomunistă din 89, ne-am lăsat confiscaţi de industria comercială a Crăciunului, ca principală sărbătoare creştină a spaţiului apusean. Învierea Domnului, sărbătoarea majoră din creştinismul răsăritean, a rămas oarecum „singură”, în limitele filetiste ale Bisericii Ortodoxe Române… Sunt trist că aşa stau lucrurile. Autocefaliile au subminat orice sentiment pan-ortodox. Iar peste ele s-a adăugat presiunea geopolitică a Occidentului: cum să fraternizezi pascal cu ruşii – cel mai mare popor pravoslavnic – de vreme ce eşti, cu atâta trudă, un nou membru al NATO şi al UE ? Iată două posibile cauze ale manierei adesea superficiale în care „marcăm” Sfintele Paşti. Există un efect de secularizare galopantă, chiar dacă unii îl neagă şi alţii îl exagerează. O pletoră de Iepuraşi, Ouă de Ciocolată, şampanie, „ieşiri” organizate sau chiar city break-uri (cât mai) insolite ! Desigur că, în mediul rural, postul, Prohodul din Vinerea Mare, participarea la întreaga litughie pascală şi, a doua zi, la aşa numita „Înviere Mică” s-au păstrat mai autentic decât la oraş unde – în ciuda prezenţei masive, „pentru a lua Lumina” – oamenii înţeleg mai puţin, pleacă acasă mai repede şi nu caută sensurile adânci, cât farfuriile adânci, unde savurosul borş de miel anunţă fripturica şi platourile cu trufandale. Natural că există şi destule excepţii: orăşenii cultivaţi, care salvează duhul sărbătorii prin respectul sincer al Tradiţiei şi mobilizarea bunului lor simţ spiritual. Încerc să mă număr printre ei, alături de cititorii acestor câteva notaţii, pe care îi imbrăţişez cu salutul sfânt: HRISTOS A ÎNVIAT !

Un comentariu

  1. Liviu Gaita says:

    Nu exista „religie universala” decat in conceptia fundamentalistilor. Ideal ar fi ca tocmai catre cei din afara grupului limitat (oricat de mare) de credicionsi din aceeasi confesiune sa se indrepte o parte din mesaj cu ocazia unei astfel de sarbatori – oficial o sarbatoare nationala!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *