Unde să afli mai multe despre La Marseillaise decît în Marseille, în memorialul dedicat acestui cîntec foarte cunoscut în toată lumea? Așa mi-am spus și eu, și mi-am programat o vizită la acest muzeu atipic dedicat imnului francez. Dar pînă să ajung la Muzeu, am întrebat încoace și-ncolo, ba pe domnul Google, ba pe doamna Wikipedia. Apoi mi-am verificat informațiile pe viu, în preambulul unei lecții de provensală, acasă la Denis Roux…Se poate discuta mult pe acest subiect, toată lumea mai școlită are o părere, o observație ori măcar o nelămurire. Cei mai sensibili acuză latura “sîngeroasă” a textului, drept pentru care au existat cîteva propuneri și tentative de “armonizare” a textului, de îmblînzire a mesajului. Lamartine și Victor Hugo sînt printre cei mai cunoscuți autori de variante alternative ale textului. În anii 90, preotul catolic Jean Toulat, un militant anti-violență, susținut de celebrul abbé Pierre a avut o inițiativă numită “Pentru o marseieză a Fraternității”. Alte asociații și mișcări civice (Noua Marseieză, Marseieza împreună, O altă marseieză pentru Franța, Marseieza Păcii) militează pentru schimbarea textului. (Avea dreptate generalul de Gaulle căruia i se atribuie cugetarea “e greu să conduci un popor care are peste 350 de feluri de brînză”). Pînă acum revizioniștii nu au avut succes. Dar cum istoria cîntecului e zbuciumată, viitorul poate rezerva alte surprize. Că trecutul are cîteva.
Surpriza cea mai mare este că Marseieza nu s-a născut la Marseille. A ajuns aici gata cîntată, întîi la Strasbourg (ar fi fost interesant numele Strasburgheza), apoi la Montpellier. Ceea ce azi e imn la început a fost un cîntec de luptă (au și contestatarii mesajului belicos partea lor de dreptate): Cîntecul de Război al Armatei Rhinului , scris de Claude Joseph Rouget de Lisle (1760- 1836) (numit cel mai adesea Rouget de Lisle) la cererea baronului Philippe-Frédéric de Dietrich, primar al Strasbourgului și coleg de lojă masonică. De altfel, baronul de Dietrich este prima persoană care a cîntat acest imn, la o reuniune în saloanele reședinței sale. De reținut că expresia “Enfants de la Patrie” (copiii Patriei) este o reverență făcută de Ruget de Lisle voluntarilor din Armata Rhinului, printre care se aflau și doi băieți ai primarului strasburghez. În timpul Revoluției franceze, nobilul alsacian (prieten și “frate” cu Lafayette) este judecat de jacobini și condamnat la moarte prin ghilotinare.
Nu știu dacă Rouget de Lisle a fost un geniu, dar e sigur că a absolvit Școala Regală de Geniu de la Mézières și devine ofițer de geniu , adică inginer genist militar, și a fost delegat prin diverse garnizoane, ajungînd, pînă la urmă, la Strasbourg, unde s-a născut, deci, Marseieza care, la naștere, deci,se numea altfel. Tînărul ofițer nu este foarte norocos și fiind regalist convins e arestat de regimul jacobinilor dar, totuși, șansa îi zîmbește și scapă de ghilotină. (Așadar, Franța nu l-a decapitat pe autorul imnului ei național, ci doar pe primul interpret al melodiei). Apoi, mai tîrziu, Rouget de Lisle este un anti -napoleon, scriindu-i chiar o scrisoare publică în care afirmă: “Bonaparte, vă veți pierde, și ceea ce este cel mai rău, e că veți pierde Franța odată cu Dumneavoastră”. În timpul Restaurației va scrie un alt inm, numit Vive Le Roi! (Trăiască Regele! ) dar melodia nu-i place destinatarului, Ludovic al XVIII-lea, și cîntecul nu face carieră. Vă dați seama ce interesant ar fi fost dacă se petrecea altfel, dacă melodia îi plăcea Regelui și o adopta ca imn, tînărul ofițer ar fi devenit autor, deopotrivă, al imnului Regal și al celui republican. Și așa, și invers.
Dacă viața nu a fost foarte generoasă cu autorul Marseiezei care nu a reușit să se bucure de un statut de autor recunoscut, nu a cîștigat prea mult din ceea ce a scris și publicat (biografii săi suțin că a ajuns și-n închisoarea datornicilor), posteritatea, în schimb, a mai dres busuiocul. Rouget de Lisle are o stradă care-i poartă numele în primul arondisment al Parisului. Orașul său natal, Lons-le-Saunier, a comandat o statuie lui Frédéric Auguste Bartholdi, cunoscut mai ales pentru Statuia Libertății, cadoul făcut de Franța Statelor Unite. Dar și în posteritate nenorocul și-a băgat coada. Trenul care lega Strasbourg de Nisa (unul dintre celebrele trenuri corail) a purtat prin gări și pe kilometri de cale ferată numele Rouget de Lisle, pînă în 2001 cînd a fost desființat…Bun, în afară de aceste dovezi (la care se adaugă două timbre emise de poșta franceză) se mai adaugă ceva destinat setei noastre de recunoaștere a autorului marseiezei: în localitatea sa natală se produce berea numită Rouget de Lisle. Hai noroc!
Pe drumul de la Cîntecul de Luptă al Armatei Rhinului, la marseileză, mai există un personaj fără care toată povestea nu ar fi avut loc. E vorba de François Mireur (1770-1798), general de brigadă al revoluției franceze. Născut în Escragnolles, în Alpii Maritimi, ajunge la 18 ani la Monpellier unde vrea să urmeze medicina. Devine doctor, dar nu va profesa niciodată. După Căderea Bastiliei devine Căpitanul Gardei Naționale din Montpellier și participă activ la conducerea orașului. Printre propunerile lui, interesante pentru a simți aerul epocii: ștergerea diferenței dintre bogați și săraci (cu ocazia înmormîntărilor, doar), învățămînt gratuit pentru copii și lupta împotriva cîinilor turbați din oraș. Tînărul general (care a refuzat avansarea în grad de două pri înainte de a fi investit cu acest grad) va muri, la doar 28 ani, în Egipt, în timpul campaniei militare. Una dintre variantele privind sfîrșitul generalului spune că tocmai își cumpărase un cal arab pursînge și că l-a luat “la testat “ prin împrejurimile taberei, trecînd de avanposturi. Acolo a fost prins de trei soldați inamici care l-au ucis cu săbiile. Cu șase ani înainte de a muri, generalul Mireur a făcut o călătorie de la Monpellier la Marsilia pentru parafarea unei înțelegeri între garnizoanele celor două orașe dispuse să lupte împotriva Austriei. În seara zilei de 22 iunie, în timpul unei mese organizate în cinstea sa la Clubul Iacobinilor intonează Cîntecul de Război pentru Armata Rinului (pe care-l auzise cu cîteva zile înainte la o ceremonie publică, pe esplanada de la Montpellier, în interpretarea unui delegat din Strasbourg) ). Cîntecul a avut un foarte mare succes printre comeseni și a fost preluat și interpretat în zilele următoare de cei prezenți, tipărit într-un jurnalel local. A devenit melodia cîntată obsesiv de volunarii din Marsilia (dar și cîteva zeci din orașul meu actual, La Ciotat! ) în drum spre Paris, în iulie. Repetat de zeci de ori, cîntecul numit deja Imnul marseiezilor a devenit Marseieza. În 14 iulie 1795 este declarat cîntec național, la concurență. totuși, cu o altă melodie însuflețitoare a mulțimilor, Réveil du peuple (trezirea Poporului), un cîntec îndreptat, de fapt, împotriva exceselor revoluționare .Drept pentru care va fi și interzis de autoritățile timpului. Aceeași soartă, a interdicției, o are și Marseilleza, interzisă în anii Imperiului și înlocuită cu Veillons au salut de l’Empire (Să veghem la salvarea Imperiului) sau cu un cîntec socotit “Fratele Marseiezei” și intitulat le Chant du départ (Cîntecul plecării). Rămîne interzisă și în timpul Restaurației, cînd se cîntă, ca imn național, Vive Henri IV (nu mai traduc!). După revoluția de la 1830 este, din nou, cîntată “la liber”. În 1871 cîntecul este machiat în Marseieza Comunei (din Paris), melodia rămînd aceeași, dar cu un text total schimbat, atribuit unei femei, Jules Faure. Nu cred că din cauza textierei varianta asta nu a avut succes în conștiința publică și nu a rămas, ci pentru că vechea variantă avea deja un foarte puternic ecou al ei.
În timpul celei de-a III-a Republici, elitele politice socot Marseieza un cîntec blasfemator și comandă un alt imn, Vive la France, pe muzica lui Charles Gounod și versurile poetului patriot Paul Déroulède. Totuși, temîndu-se de revenirea monarhiei, deputații republicani repun Marseieza în drepturi și o declară, prin legea din 14 februarie 1879, imn național.
O nouă interdicție apare în timpul celui de-al Doilea Război mondial, dar numai în Zona Ocupată a Franței, în Zona Liberă fiind autorizată, dar într-o formă îndulcită, cu cîteva strofe alese pe sprînceana lui Petain. (Marseieza avînd la un moment cinsprezece strofe!). Scopul păstrării ca imn oficial de către regimul de la Vichy era să nu și-l însușească Rezistența!
Apropo de lungimea cîntecului, Jean Renoir a făcut în 1938 un film intitulat marseieza prevăzut, inițial, să dureze douăsprezece ore! Impregnat cu puternice idei de stînga, finanțat de sindicatele comuniste, filmul nu a avut prea mare succes în Franța. În schimb, bilanțul financiar a fost salvat de succesul pe care l-a avut în Uniunea Sovietică. Tot în URSS a apărut și o variantă a imnului francez intitulată Marseieza muncitorilor. De altfel, în 1917, Lenin este reprimit în Rusia, la Petrograd, pe acordurile Marseiezei.
Începusem să vă spun că există un Memorial al Marseiezei chiar în Marseille. Chiar în fosta clădire a Clubului Iacobinilor, pe strada Thubaneau, exact în clădirea unde tînărul general Mireus a cîntat-o pentru prima dată în acest oraș. (Rețineți, nu? cel care a cîntat-o pentru prima dată, în premieră mondială, la Strasbourg, a fost decapitat chiar de Iacobini, în aceeași epocă!). Înainte de a fi clubul Iacobinilor a fost sală de jeux de paume (joc precursor al tenisului), sală de teatru și baie turcească. E important amănuntul cu baia turcească deoarece, la intrarea pe stradă, dinspre Bursă, pe stînga ai un fast food Istanbul City specializat în kebab, iar pe celălalt colț, Istanbul City, specializat în pui. Deasupra străzii, între cele două clădiri stă un firmament cu boltă pe care scrie Rue des Arts. Sună frumos, dar nu e nimic care să te îmbie să te aventurezi aici, un cartier vestit pentru bordelurile lui, acum părînd abandonat influențelor din Orient. Prima instituție, pe dreapta, e o frizerie arăbească. Da, arta coafurii poate să se încadreze în supra-numele străzii. În rest, geamuri ferecate, uși cu mai multe încuietori și un miros de urină emanînd, la soare, de pe ziduri.
Memorialul Marseiezei îl vezi pe stînga, cu un drapel din tablă pe care scrie numele instituției. Încerc poarta dar, normal, e închisă (înainte, acest memorial a fost exploatat de o firmă privată, care din lipsă de vizitatori, a cedat-o Primăriei). Sun la videofon, îmi arăt fața, aștept să mi se deschidă. Dar nu se întîmplă asta.Văd, în interior, imediat lîngă glilajul de fier al porții, un afiș care spune că dacă nu faci parte dintr-un grup programat să viziteze Memorialul, trebuie să mergi să-ți iei bilet de la Muzeul de Istorie al orașului…E prea mult, asta îmi taie elanul…oricum, ce să mai aflu în plus despre Marseieză? Mă mulțumesc cu ce știu și cu ce v-am spus.
Pe peretele exterior e un grafitti simpatic: “Aux armes citoyens!” Sună ca un omagiu adus marseieze, inscripția asta, dar în orașul în care se vînd, într-un comerț clandestin și înfloritor toate tipurile de arme, inscripția făcută cu tubul de vopsea pare mai degrabă un slogan publicitar. Vorba galeriei de pe Vélodrome: „Droit au but!”
notă: acest text a fost publicat în premieră în numărul din luna aprilie al revistei ORIZONT.
