Interviu José Luis Álvarez Lopeztello: Despre Cioran în Mexic

José Luis Álvarez Lopeztello (născut în 1986) este specialist în filosofie greacă clasică și în filosofie contemporană, profesor la Facultatea de Științe Umaniste, Universitatea Autonomă a Statului Mexic (UAEM) și la Instituto Universitario del Estado de México (IUEM).

Cum ați ajuns să cunoașteți opera lui Cioran?

Am început să cunosc opera lui Cioran în timpul studiilor de licență în filosofie, la Facultatea de Științe Umaniste de la Universitatea Autonomă a Statului Mexic. Atunci, în semestrul al patrulea, am simțit nevoia să mă înscriu la un curs de „Filosofia istoriei”. Spre surprinderea mea, și îl apreciez pe profesorul care a avut această inițiativă, am studiat atunci câteva pasaje din Hesiod, Hegel, Kant, Schiller, Vico și Nietzsche; el a decis să încheie cursul analizînd concepția lui Cioran despre istorie, din paginile citite din Sfârtecare – în traducerea sa în spaniolă, desigur. Trebuie să mărturisesc că, pe parcursul acestei abordări inaugurale a lui Cioran, eram prea puțin competent să îl înțeleg: pentru că eram un neofit în filosofie, iar bagajul meu filosofic era aproape de zero. Cu toate acestea, m-am minunat de energia incomensurabilă pe care gânditorul româno-francez o insufla în fiecare propoziție. Sincer vorbind, am fost vrăjit de la bun început de tonul lapidar al scrierii sale: am fost atras de reflecțiile sale ireverențioase, căci el nu știe să facă concesii față de tranșeele mentale și nu are respect față de ipocriziile convenționale, ceea ce este fascinant.

Deși este adevărat că, după prima mea apropiere de Cioran, nu m-am întors în sala de clasă pentru a-l studia oficial, am continuat, totuși, să îl citesc în mod clandestin, ca să spun așa. Căci, să nu uităm, de obicei Cioran nu este considerat un filosof serios de către breslele profesioniștilor din filosofie. Opera sa nici măcar nu este menționată în manualele academice și nici nu este luată în considerare în așa-numitele „Istorii ale filosofiei” – cu excepția Antimanualului de filosofie al lui Michel Onfray, care, trebuie să spunem, îi dedică doar o pagină. O altă excepție se regăsește în „Dicționarul filosofic” al lui Ferrater Mora, care îl citează în bibliografia articolului său despre „nihilism”.

Oricum, au trecut unsprezece ani de la prima mea întâlnire cu opera lui Cioran și, de atunci, nu mi-am permis să mă opresc din a-l citi. De mai puțin de un an – și după unele suișuri și coborâșuri în mediul universitar – am avut posibilitatea de a prezenta și susține disertația de master, intitulată E. M. Cioran: Drama căderii în timp. (Nostalgia paradisului pierdut). În prezent, pregătesc un proiect de teză de doctorat despre Cioran, care se va numiEseu despre erezia existențială. În acest scop, intenționez să ajustez teza de masterat, pentru că există un germen a ceea ce intenționez să realizez sub numele de scepticism existențial. La urma urmei, la bine și la rău – cine poate ști? -, în meandrele scrisului nu ne simțim niciodată pe deplin satisfăcuți, căci sațietatea este un sentiment străin pentru cât dorim să așternem în pagină. Dimpotrivă, și pentru propria zeflemisire, în spatele scrierilor noastre întotdeauna supraviețuiesc defecte  neexprimate, limitate la tăcerea altora, poate mai urgente, dar nu mai puțin virulente.

Ce aspectele ale operei lui Cioran v-au atras atenția la o prima lectură și pe care dintre acestea le mai considerați importante și astăzi?

Există două aspecte care, în opinia mea, dau unicitatea inconfundabilă a textelor lui Cioran și care au devenit evidente încă de la prima mea lectură. Pe de o parte, stilul său și, pe de altă parte, subiectele neobișnuite pe care le abordează și care sunt tratate cu dispreț de numeroși filosofi contemporani, dintre care unii, în treacăt fie spus, îl caracterizează ca fiind reprezentantul unei metafizici anacronice.

În ceea ce privește aspectul formal, stilul său eseistic și aforistic mi se pare unic. Este imposibil să îi găsești o comparație printre contemporanii săi: eu consider că nu este apreciat la adevărata lui valoare, chiar dacă el însuși recunoaște faptul că le datorează enorm lui Nietzsche, lui Pascal, lui Kierkegaard, lui Eckhart, lui Leopardi și moraliștilor francezi din secolul al XVIII-lea: Tocqueville, Chateaubriand, Sainte Beuve sau Saint-Simon. Într-adevăr, frumusețea judecăților sale, precum și luciditatea sa sunt de mare rafinament. Nu degeaba a fost considerat de Saint-John Perse drept unul dintre cei mai mari scriitori de limbă franceză, după moartea lui Paul Valéry. Particularitatea frazelor sale este apreciată de prima dată când ne aventurăm să aruncăm o privire asupra scrierilor sale. Indiferent de câte ori l-am reciti pe Cioran, strălucirea sa nu pălește niciodată.

De fapt, în spatele stilului său aforistic – sau dedesubtul acestuia – se află protestul împotriva filozofiei care se pretinde obiectivă, deoarece, în opinia sa, neutralitatea gândirii, la care aspiră să se ridice lumea filosofică, este doar o iluzie sau un discurs pompos. Artificială, este invariabil frauduloasă, la fel ca orice fruct de seră. De aceea, Cioran insistă asupra faptului că, pentru a exprima cu fidelitate lacrimile noastre, va trebui să înlocuim silogismele cu strigătele și edificiile conceptuale prin cărările reflexive. Pe scurt, gândurile fragmentare sunt oglinzi fidele care trimit imaginea înapoi către o ființă fisurată, însă, cu toate acestea, sinceră.

În ceea ce privește conținutul operei sale, și în spatele multitudinii de teme variate, mă voi limita la a menționa doar cinci teme despre care eu cred în continuare că sunt capitale, căci se întoarce la ele obsesiv în toate cărțile sale. Aceste obsesii se regăsesc răspândite ca niște larve încă de Pe culmile disperării, prima sa carte românească. Aș putea adăuga că, în cazul lui Cioran, întâlnim un caz similar cu cel al lui Nietzsche și Kierkegaard, care, în primul lor text schițau conținutul general al operelor lor. Cu toate acestea, din moment ce acum este vorba de un interviu, nu ar fi posibil să mă opresc asupra ideilor sale obsesive, așa că mă refer la ele doar pe scurt.

În primul rând, trebuie să atragem atenția asupra punctului de vedere conform căruia istoria este un fiasco enorm sau o cale fără ieșire. În al doilea rând, el nu a încetat niciodată să considere conștiința ca fiind cea mai mare tragedie umană; după cum spune chiar el, cunoașterea implică durere, cu cât suntem mai conștienți, cu atât mai mare este chinul nostru. Pe scurt, luciditatea se cucerește în detrimentul fericirii. În al treilea rând, întotdeauna s-a plâns de farsele eului său blestemat: niciodată nu și-a iertat neajunsul notabil de a se fi născut. În al patrulea rând, scepticismul său furibund – s-a răzvrătit continuu împotriva tiraniei din tranșeele mentale; totuși, este adevărat că, în anumite momente, se declara sceptic, dar nu mai puțin adevărat este că evita, cu succes relativ, tentația de a se ascunde sub masca îndoielii sistematice. Ca puțini alții,  el a înțeles că un cult în exces se transformă într-o dogmă ca oricare alta. În cele din urmă, el a făcut din moarte piatra de temelie a operei sale, căci nu există vreo carte în care să nu se confrunte cu aceasta. De fapt, Cioran menționează în mod repetat că singura temă care ar trebui să apară în angoasele noastre este moartea.

Ce scriitori din secolul XX ar putea fi comparați cu Cioran în ceea ce privește temele de reflecție și stilul?

Răspunsul nimeni este simplu, dar cu atât mai puțin inocent, deoarece ascunde și dezvăluie înclinațiile literare perverse ale celui care răspunde. Răspunzând, nimeni nu este scutit de arbitrar, deoarece prioritatea se acordă gânditorilor care judecă – întotdeauna cu suspiciune – despre care se spune că sunt considerați mai relevanți, privind astfel cu dispreț pe cei care nu ar fi vrednici de respect.

Revenind, deși Cioran s-a apropiat mai mult de gânditorii pre-socratici decât de contemporanii săi – ceea ce este într-o anumită măsură corect: dacă ne oprim pentru a analiza punctul său de vedere asupra istoriei ca fiind un șir neîntrerupt de fiasco-uri umane, nu este greu să observăm că acesta se apropie de Hesiod, de exemplu în Mitul vîrstelor -, totuși, prin tonul incendiar al scrierilor sale, regăsesc o mare afinitate cu Oskar Panizza și cu Stig Dagerman, mai ales în ceea ce privește cruzimea cu care au atacat imbecilitatea perversă a dogmelor umane. Pentru ambii, omul este o creatură atât ridicolă cât și depravată, a cărei vecinătatea merită stimată doar prin disprețul ironiei. În plus, ambii sunt de acord că a gândi provoacă durere; pe scurt, conștiința este sinonimă cu supliciul.

De asemenea, consider că este apropiat de Albert Cossery, mai ales pentru felul în care tratează plictisul și lehamitea până la ultimele lor consecințe, căci a făcut din aceste subiecte bastioane ale gândirii sale. Precum doar puțini alții, în secolul lor sau în oricare altul, ei au avut clarviziunea de a diagnostica eșecul în care ne aruncă foamea noastră grotescă de glorie. Pentru ambii gânditori, cea mai bună protecție posibilă este apoteoza trândăviei și dizolvarea paradisiacă a anonimatului: numai desolidarizându-ne de specia noastră agitată, mereu avidă de ce este mai rău, este posibil să se atingă un fel de protecție. Putem adăuga că Cioran și Cossery, pe lângă faptul că sunt contemporani și aveau aproape aceeași vârstă – gânditorul român a fost cu doar doi ani mai în vârstă decât cel egiptean -, au renunțat la patriile lor natale și la limbile lor materne pentru a-și găsi locul în graiul și pe pământul francez. Ambii au ales cerul parizian și complexitatea Cartierului Latin pentru a le fi martori discreți scrierilor și amărăciunilor.

În cele din urmă, aș dori să subliniez asemănarea cu Agustín García Calvo. Ambii gânditori s-au dedicat cu determinare demontării imensei  pânze de minciuni, atât sinistră cât și grotescă, pe care stă așezată pretinsa realitate. Mai mult, părerea celor doi coincide asupra faptului că cea mai mare farsă pe care omul a inventat-o vreodată este cea a eului său blestemat. După cum am spus, scepticismul care este apreciat trebuie să se concentreze pe pulverizarea iluziei propriei persoane, luând în considerare ideea că individul este cuibul în care se dezvoltă orice perversiune. De asemenea, cei doi împărtășesc aversiunea față de profesioniștii din filosofie: ei au fost de acord că instituțiile reprezintă moartea gândirii libere și comune. Printre alte coincidențe, cei doi scriitori locuiau în Cartierul Latin din Paris – trăiau la câteva clădiri distanță – și au fost mentorii lui Fernando Savater, căruia hispanicii îi datorează faptul că l-au cunoscut pe Cioran prin traducerile acestuia în limba spaniolă, în treacăt fie spus.

Trebuie, de asemenea, să adaug că filozoful spaniol și-a scris teza de doctorat, Eseu despre Cioran, despre scriitorul româno-francez și i-a dedicat-o lui Agustín García Calvo. Este probabil ca, prin medierea lui Savater, ambii gânditori să se fi citit reciproc. Cu toate că nici unul nu îl menționează celălalt, există totuși, în textele lor, subiecte paralele.

Credeți că e corectă părerea exegeților care văd în Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?

Nu găsesc această comparație nici corectă, nici exactă. De fapt, Cioran, în unele discuții, a avut ocazia să o respingă. În spaniolă, unele discuții pe care gânditorul româno-francez le-a avut cu diferiți scriitori au fost compilate într-un text intitulat Entretiens. Acolo, Cioran, pe lângă că a dezmințit faptul că este un continuator al gândirii trasate de Nietzsche, și-a permis să îl eticheteze drept naiv: datorită gafei de a prezenta ideea Supraomului. Ca moștenitor fidel al viziunii asupra istoriei a lui Hesiod, Cioran afirmă că omul nu poate decât să degenereze, deci ideea lui Nietzsche de Supraom i se pare un delir înfricoșător, rezultând în cunoașterea insuficientă a oamenilor.

Desigur, Nietzsche a fost un scriitor solitar, în timp ce Cioran și-a conceput cele mai bune cărți înconjurat de imensa urbe pariziană. Situat la antipodul lui Nietzsche, Cioran consideră omul a fi, în mod inevitabil, înclinat spre perversitate și nu are nici o ezitare în a repeta că omenirea, departe de perfecțiune, este blocată pe un drum fără ieșire. În ceea ce privește înțelegerea oamenilor, gânditorul româno-francez a fost mult mai lucid decât scriitorul german.

Totuși, aceasta nu înseamnă că nu există coincidențe în ceea ce privește cei doi gânditori. Cioran, într-un interviu cu filosoful spaniol Fernando Savater, recunoaște că îi datorează enorm lui Nietzsche, pentru a argumenta că el a fost cel care a eliberat filosofia de corsetele academice. După cum spune gânditorul româno-francez, Nietzsche a salvat filosofia de iluziile sistematice și a transformat-o într-una profund existențială: pe scurt, a insuflat viață filosofiei. Trebuie să adăugăm că, deși este adevărat că scrierile lui Cioran în limba română sunt puternic influențate de lecturile gânditorului german –  din moment ce laudă voința de putere – cu toate acestea, a ales să lase la o parte excesul verbal al acestuia în texte sale în limba franceză, păstrând exclusiv stilul eseistic și aforistic. Evident, citindu-i pe moraliștii francezi din secolul al XVIII-lea, s-a detașat de scriitura sa dezlănțuită din limba română.

Cum este receptat Cioran în Mexic ?

În Mexic, nu este dificil să obții toată opera lui Cioran tradusă în limba spaniolă – cu excepția Schimbării la față a României -. Cărțile lui sunt reeditate cu o frecvență medie și în librării acestea se vând bine. Cu toate acestea, cu unele excepții fericite, cum este cazul lui Ion Vartic și al lui Gabriel Liiceanu, există puține texte ale unor savanți români care să fie traduse în spaniolă și, dacă au fost totuși traduse, ajung cu greu în librăriile mexicane, așa că pot fi achiziționate doar online, la prețuri ridicate.

În ceea ce privește difuzarea sa, Cioran nu este un gânditor care să se bucure – sau să sufere, după cum se preferă – de mare căutare printre filosofii mexicani. După cum am menționat, nu apare în manualele universitare sau în „Istoriile filosofiei”: acest lucru reflectă slaba sa popularitate. Este ca și cum, în întreaga lume, experții în filosofie au conspirat împotriva lui și, retrogradându-l în uitare sau tăcere, ei nu vorbesc nici în favoarea lui, nici împotriva lui. Desigur, ca întotdeauna, există și excepții fericite de la regulă. Printre cititorii săi iluștri contemporani, mă voi limita la a-i menționa pe Peter Sloterdijk și Clément Rosset, care îl consideră pe Cioran drept unul dintre cei mai deziluzionați scriitori, nu doar din secolului său, ci și din întreaga istorie a gândirii.

Revenind la breasla filosofilor, merită să ne amintim că teza de doctorat a lui Fernando Savater – despre Cioran – a fost respinsă de universitarii spanioli, care au ajuns în mod inteligent la concluzia că ar fi o glumă să îi dea importanță. În plus, filosofii actuali sunt de acord, aproape în unanimitate, să îl evalueze ca pe un scriitor neserios sau ca pe un scriitor de rangul al doilea. Din acest motiv, opera sa este rar studiată în programele universitare și, din păcate, multe dintre universitățile mexicane nu reprezintă o excepție.

Totuși, acesta nu este motivul pentru care Cioran este un gânditor puțin cunoscut în Mexic. Despre el există numeroase articole publicate în reviste tipărite și electronice. Chiar recent, a apărut în ziarul „La Jornada“ un supliment despre gândirea lui și chiar dacă, cu siguranță, a trecut neobservat de majoritatea cititorilor, pentru oamenii de știință a fost o poveste fericită. În ceea ce privește cercetătorii mexicani renumiți, preocupați de opera sa, îi pot cita pe Mihail Malyshev sau pe Luis Ochoa Bilbao. O mențiune specială merită prietenia strânsă care a existat între Cioran și poetul mexican Octavio Paz, care în unele părți din Labirintul Singurătății îl urmează îndeaproape. S-ar putea trasa chiar și un fel de paralelă între mai multe puncte de vedere exprimate în această ultimă carte și Ispita de a exista. În aceste texte, ambii scriitori considerau apariția omului ca o ticăloșie sau un delict comis împotriva beatitudinii stabile în care au vegetat restul ființelor, de exemplu.

Pe de altă parte, nu știu dacă printre profesorii mexicani au existat persoane care să fi dedicat seminarii exclusiv gândirii și operei lui Cioran. De asemenea, nu am întâlnit cărți publicate de oameni de știință mexicani despre opera sa – precum în cazul lui Fernando Savater și Faustino Manuel López Manzanedo, în Spania -. Din fericire, în Mexic, Cioran este citit din ce în ce mai mult de studenții la filosofie, sociologie, istorie și literatură. În universitatea mea, de exemplu, am avut ocazia să includ o parte din textele lui în cursurile pe care le-am predat. În plus, s-au scris mai multe teze despre opera sa.

Care este propria dumneavoastră interpretare a operei lui Cioran?

Datorită fragmentelor din „Despre viețile și doctrinele filosofilor” pe care ni le-a transmis Diogene Laertius, am aflat de anecdota potrivit căreia prima lecție pe care cinicii le-au dat-o discipolilor a fost să îi lovească cu bastoanele.

Îmi place să mă gândesc la această anecdotă ori de câte ori trebuie să vorbesc concis despre opera lui Cioran, deoarece el – în cărțile sale – reînnoiește lecția cinicilor. De fapt, Cioran nu este citit cu impunitate. După standardul său de examinare, nu există nici o idee sau o miză mentală care să rămână în picioare: ne distruge prin raționamente și ne transformă certitudinile în pradă. Pe de o parte, îi lipsește ingeniozitatea necesară pentru a ne trezi dintr-un vis dogmatic, doar pentru a ne face să tânjim după altul. Pe de altă parte, înzestrat cu luciditate, el nu construiește decât pentru a dinamita cu pricepere pilonii pe care se ridică certitudinile filosofice și se limitează la a anunța public absurditatea și prostia.

Evident, opera lui Cioran nu ar fi fost extraordinară dacă ar fi rămas un simplu scepticism gnoseologic. Poate că unul dintre cele mai mari succese ale exercițiului său de gândire este acela de a ne avertiza despre ororile pe care le-a trăit pe propria sa piele – care se ascund în spatele tuturor ideologiilor supuse unui act de credință. În opinia sa, Istoria nu este altceva decât parada atroce a câtorva mii de măcelari fanatici care călcau pe miriade de capete ce îndrăzneau să gândească diferit de ei. Cioran, pe lângă faptul că deține o luciditate orbitoare, este un gânditor obligatoriu, dacă vrei să ai o viziune onestă asupra omului, fie ca specie, fie ca individ.

Odată ce ne lăsăm duși în abisurile textelor sale, nu numai că ne transformăm în martorii lui secreți, ci și devenim complici ai indigenței sale: printre rândurile sale suntem părtași la râsul și lacrimile sale. Cum să explicăm, atunci, paradoxul aparent care spune că în defectele acestui scriitor necunoscut recunoaștem caracteristicile noastre? Cu cât mai mult medităm asupra textelor sale, cu atât este mai ușor să cedăm tentației de a considera că sub scrierile sale există urmele rațiunii care ne este comună tuturor. Eu înțeleg prin rațiunea comună, abilitatea neverosimilă de a lăsa să vorbească, prin noi, raționamente pe care oricine le poate înțelege atât timp cât nu le consideră proprii sau ale altcuiva. O altă mare realizare a lui Cioran este că, în felul său, a fost purtătorul de cuvânt al rațiunii comune, pentru a afirma că abordarea sa nu a fost una originală și  s-a limitat la a proclama ceea ce este la dispoziția oricui. Datorită acestui lucru, opera sa devine o oglindă fidelă a nenorocirilor universale care ne devorează pe toți.

Traducere din limba spaniolă de Luiza Caraivan

notă: acest interviu a apărut, în premieră, în revista Apostrof.