Interviu cu Vladimir Solonari, Profesor Asociat la Departamentul de Istorie, University of Central Florida (State Unite). Interviu luat de Ionuț Biliuță
I.B. (Ionuț Biliuță): Pentru publicul românesc care nu vă cunoaște, cine este Vladimir Solonari?
V.S.(Vladimir Solonari): M-am născut în anul 1959, în orașul Chișinău, pe atunci capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Ambii părinți au fost ucraineni iar acasă vorbeau rusa. Am terminat și eu o școala rusă. Apoi, începând din anul 1990, am urmat Facultatea de Istorie la Universitate de Stat din Chișinău. Am fost student în grupa de limbă rusă (alte două grupe erau cele cu predare în limba moldovenească). Am învățat româna ulterior, la sfârșitul anilor ‘80 – începutul anilor ‘90. Am avut norocul să am ca dascăl pe regretatul profesor Alexandru Moșanu, un om de înaltă ținută morală și profesională. Atunci el era șeful catedrei de Istorie Modernă și Contemporană, iar mulți profesori din cadrul acestei catedre urmau să se pensioneze curând. Profesorul Moșanu a trimis la studii la Moscova pe câțiva dintre studenții săi, din dorința ca aceștia să revină apoi ca viitoare cadre universitare la catedra condusă de el. Unul din ei am fost si eu. La Universitate de Stat „Lomonosov” am ales ca subiect al tezei de doctorat (Kandidat în Științe Istorice, după taxonomia sovietică a gradelor științifice) istoria britanică și anume Mișcarea Laburistă din anii 1960-70. Am fost foarte fericit că am scăpat de abordarea unor subiecte ideologizante de tipul Istoria Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, care nu făceau altceva decât o pură și nerușinată propagandă regimului sovietic. Am obținut astfel acces la sursele originale, un mare „privilegiu” în acele timpuri, iar această oportunitate a fost un fel de fereastră spre lumea dinafară. În Marea Britanie însă n-am putut să plec pentru că, fiind cetățean sovietic, nici măcar nu se putea pune problema. Mi-am susținut teza doctorală [disertaţia de kandidat] în iunie 1986 la Moscova, după care am revenit la Chișinău unde mi-am început cariera academică. Era deja era perestrokăi și atmosfera socială era cu totul diferită față de momentul când am plecat la studii. Am intrat în politică, în anul 1990, am fost ales în Parlament, pe urmă am fost reales încă doua mandate, așa că am fost parlamentar unsprezece ani, până în 2001.
La începutul carierei politice am fost împotriva destrămării Uniunii Sovietice, crezând în posibilitate transformării ei într-un fel de federație sau confederație în variantă gorbacevistă. Am resimțit dizolvarea Uniunii Sovietice la sfârșitul anului 1991 ca pe un șoc. Însă imediat după acest eveniment am declarat într-un interviu că dispariția Uniunii Sovietice este sfârșitul unei ere și că trebuie să ne deprindem să trăim în noua lume post-sovietică. Treptat, pe parcursul a câtorva ani, am devenit adeptul orientării pro-occidentale și integrării europene a Republicii Moldova. Din 1994 și până la sfârșitul carierei mele politice, am fost membru al delegației Republicii Moldova la Consiliul Europei și am lucrat la Comisia de la Veneția „Democrația prin Drept.” În timp ce situația politică și economică a Republicii Moldova se degrada, viața politică a devenit foarte coruptă și cinică. În 2001, când partidul comuniștilor lui Vladimir Voronin a venit la putere câștigând alegerile, cariera mea politică a luat sfârșit, poziția mea în sânul Partidului Democrat la care eram afiliat atunci devenind cu totul slăbită. Am hotărât să părăsesc definitiv politica și să revin la profesiunea mea dragă. Am obținut o bursă în Statele Unite, pe urmă încă una, căutând simultan o poziție permanentă în sistemul academic american. Spre surprinderea dar și spre bucuria mea, în anul 2003, mi s-a oferit o poziție permanentă (tenure-track position) la University of Central Florida. Din 8 August al acelui an până în prezent, am lucrat ca Profesor Asistent și, pe urmă, ca Profesor Asociat la Departamentul de Istorie al acestei universități. Actualmente, predau cursuri despre istoria Europei, a Rusiei, a comunismului in Europa, precum și a fascismului interbelic.
I.B. Care a fost punctul de pornire al cărții dumneavoastră Purificarea națiunii, publicată în traducere românească in 2015 la Editura Polirom?
V.S. Punctul de plecare a fost unul personal și ține de amintirile pe care le aveam din copilărie și tinerețe. Multă lume din Basarabia ținea minte ceea ce s-a întâmplat cu evreii în timpul războiului, deși în spațiul public nu se vorbea de soarta evreilor ca un fenomen aparte, pretinzându-se că toți „oamenii sovietici” au suferit de pe urma „invadatorilor fasciști” în egală măsură. Am avut prieteni evrei care îmi povesteau amintiri despre rudele lor de ți se ridica părul măciucă, iar unii martori ne-evrei aveau și ei propriile lor amintiri. Inclusiv tatăl meu, care era din raionul Camenca, pe malul stâng al Nistrului și care avea șapte ani când a început războiul, mi-a relatat că, atunci când familia lui a revenit acasă în 1944 din evacuarea în estul URSS-ului (în regiunea Orenburg), au fost șocați să afle că numeroasa populației evreiască din orașele și satele raionului a fost anihilată. Nu cred că mai este nevoie să explic cât de terifiante au fost aceste istorisiri. Chiar acum când scriu aceste rânduri simt cum mă iau fiorii groazei. Cu toate că cel de-al Doilea Război Mondial și stalinismul au fost perioade pline de orori, totuși masacrele comise împotriva evreilor nevinovați, a bătrânilor, a femeilor si a copiilor, ce au fost săvârșite în văzul întregii lumi, reprezintă un eveniment istoric cu totul unic, infernal.
Am început să lucrez pe tema persecuției evreilor în 2002 și atunci aveam de gând să mă concentrez doar pe Basarabia și Bucovina de Nord, însă am ajuns repede la concluzia că aceste masacre erau doar o parte a politicii de epurarea totală a României de minorități. Atunci m-am lovit de problema cum se explică că în unele regiuni s-au comis masacre și deportări în masă, în altele „numai” deportări, iar în majoritatea regiunilor românești s-a limitat la descriminare, munca forțată a evreilor, precum și la elaborarea planurilor de deportare, dar nu s-a trecut la implementarea lor. Despre toate aceste procese de epurare etnică am scris în carte, oferind răspunsurile mele la întrebările mai sus menționate.
I.B. Cum vedeți evoluția și impactul actual și viitor al studiilor istorice consacrate Holocaustului și procesului de epurare etnică întreprinse de autoritățile militare și civile ale statul român în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale în contextul amneziei (a se citi negaționismului) ce pare că domnește în sânul societății românești de pe ambele maluri ale Prutului?
V.S. Problema împotrivirii la conștientizarea adevărurile neplăcute din trecutul propriei comunități nu se limitează la România, nici la societățile din estul Europei. State Unite sunt o țară a libertăților civile, în special a libertății de exprimare, aici fiind aproape imposibilă ascunderea unor informații negative din trecut, inclusiv cele despre sclavie, genocidul împotriva indienilor (care nu a fost comis peste tot și întotdeauna, dar în unele momente și locuri s-a ajuns la genocid adevărat), discriminare rasială, segregare și altele. Cu toate astea, sunt mulți americani care nu vor să știe nimic despre aceste tragedii. Se dau mereu lupte pentru ceea ce trebuie inclus în manualele de istorie și ceea ce trebuie să rămână înafara programei școlare acceptate oficial, aceste aspecte fiind de competența statelor individuale și a autorităților locale. Vreau să spun că este lipsit de realism să credem că va sosi momentul când toți românii vor accepta fără echivoc adevărul trist despre rolul țării lor în persecutarea evreilor. Nici nu cred că se va ajunge la această stare fericită în alte țări. Rezistența la adevărul istoric va persista. Ceea ce mă întristează privind la România de azi, precum și la alte societăți est-europene, este persistența acestei rezistențe la adevărul istoric, a discursului negaționist în cercurile academice care au menire de a apăra, promova și cultiva gândirea liberă și critică în societate. În opinia mea, o altă problema adiacentă este persistența acestor practici discursive negaționiste și în cercurile politice, în cercurile conducătoare ale diferitor partide. Dacă liderii politici acceptă uneori adevărul istoric, iar alteori îl neagă, probabil fără ca să își dea seama ce fac, ce trebuie să creadă cetățeanul obișnuit? Inevitabil, el va trage concluzia că percepția autentică a trecutului nu este posibilă și că discursul istoric depinde de factorul și interesul politic. Asemenea practici discursive ambivalente duc la cinism și imoralitate, care reprezintă amenințări mortale la adresa democrației, a integrității normelor și culturii ei. Ce poate face un istoric dedicat profesiunii sale, valorilor si criteriilor academice ca să contribuie la corijarea acestor distorsionări? Cred că poate și trebuie să facă un singur lucru: să cerceteze, să publice și să explice cât mai bine rezultatele cercetărilor lui. Nu putem fi siguri că adevărul va birui, dar este cert că fără eforturile istoricilor, ale intelectualilor publici, el nici nu va putea spera vreodată să biruie. Să ne facem datoria și în rest să sperăm în bunăvoința oamenilor și în ajutorul Domnului.
I.B. Ținând cont de vasta dumneavoastră experiență ca istoric și profesor, ce recomandări și sfaturi aveți pentru studenții români și străini dornici să își canalizeze atenția spre studiul istoriei contemporane în general și spre cel al studiilor românești în particular?
V.S. Sincer să vă spun, nu mă simt calificat să dau asemenea sfaturi. Din copilărie am iubit istoria și sunt foarte fericit că am păstrat acest interes viu până acum. Este o disciplină fascinantă și indispensabilă pentru educarea oamenilor în spiritul democrației și toleranței, pentru formarea unor buni cetățeni ai țărilor lor și ai comunității internaționale. Să fii un istoric bun și onest este una din cele mai onorabile vocații umane.
I.B. Ce proiecte de viitor are Vladimir Solonari la nivel academic și publicistic?
V.S. De publicistica nu mă ocup, nu vreau să fac partizanat politic. Deși am convingeri politice ferme, nu vreau să fiu o persoană publică. De cercetare însă mă ocup cu mare plăcere. Am finalizat o carte despre Transnitria sub ocupația românească în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Actualmente, este în proces de evaluare la o editură academică. Nu pot să dezvălui numele acestei edituri pentru că nu s-a luat încă o decizie finală. La această carte am lucrat timp de nouă ani. Deși la început înțelegeam să dedic aproape o treimea din ea problemei persecutării evreilor si romilor în regiune, am decis să exclud această problematică care necesită o carte aparte. Actualmente, lucrez pe problemele violenței anti-evreiești în teritoriile dominate de români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care au fost organizate si conduse de instituții ale statului român. Intenționez să corectez și să dezvolt unele concluzii la care am ajuns până în acest moment pe problemele Holocaustului în Romania și Transnistria și sper să public și această carte în curând. În perioada imediat următoare, mai am două articole de finisat. Pe urmă, intenționez să îmi deplasez interesul de cercetare pe problemele istoriei Republicii Moldova post-belice, dar acestea sunt planurile mele de mai lungă durată și, deocamdată, sunt mai puțin definitivate.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Ionuț Biliuță este actualmente asistent cercetare la Institutul de Cercetări Socio-Umane “Gheorghe Șincai” și lector asociat la Universitatea Petru Maior, ambele din Târgu-Mureș. De asemenea, este André Scrima Fellow la Institutul Ecumenic al Universității “Lucian Blaga” din Sibiu. Doctor in Istorie al Universității Central Europene din Budapesta, cu o teză despre relația dintre Mișcarea Legionară și Biserica Ortodoxă Română în interbelicul românesc și în Teologie Ortodoxă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Stagii de cercetare doctorale și post-doctorale la Colegiul Noua Europă din București, la Institutul de Istorie Europeană din Mainz (Germania), Centrul Mandel pentru Studii Avansate în domeniul Holocaustului (Muzeul Holocaustului, Washington DC), la Institutul de Studii in domeniul Holocaustului “Simon Wiesenthal” din Viena și la Centrul de Studii în domeniul Holocaustului, Institutul de Istorie Contemporană (IfZ) din Munchen, Germania. Ultimele sale publicații sunt: „‘Politics and Dogma’. The Case of Father Ilie Imbrescu (1909-1949),” în Intelectualii politicii și politica intelectualilor, ed. Daniel Citirigă, Georgiana Țăranu, și Adrian-Alexandru Herța (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2016), 281-309; „‘Agenții schimbării’: Clerul ortodox din Principatele române de la regimul feudal la statul național,” în Cristian Vasile (coordonator), „Ne trebuie oameni!” Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2017), 27-65.
