Dacă pentru Paul Celan poemul nu e altceva decât o strângere de mâini adevărate, care implicau deja intrarea într-o comuniune tacită a unor vibrații ― până atunci separate ―, în rezonanțe comune, în poemele Ioanei Burghel rezonanțele se succed textual, în pofida tăcerii care, după intuițiile lui Mallarmé și ale modernilor, este un „alb nebun”, din mișcările căruia izorăsc poemele, lăsându-se modelate și mai apoi limitate-sculptate tot de albul tăcerii. Deosebirea dintre poemele primului volum primit de la autoare ― Ioana Burghel, Vis cu sandale roșii , Editura Paralela 45 (Colecția „Qpoem”), Pitești, 2016, și cele din volumul primit mai recent, Ioana Burghel, Vibrații, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017 ―, ține, cum cred, de ritmicități și rezonanțe diferite, care fac ca o confruntare asemănătoare celei din al doilea volum, între vibrații pozitive și negative, să fie, în poemele primului volum, mai evident, dar fals, dominată parcă de cele pozitive sau doar de nostalgia acestora. Și asta începând cu metapoemul introductiv, de la care placheta își împrumută titlul :
în pereții de beton / liniștea despletește / amărăciunea – / niște degete de greieri degerați – / plâng și / contemplu asfințitul / doare mai puțin decât o rătăcire / hățiș de zâmbete sparte aerul / toarce sacadat și grav / ca un bolnav de tuberculoză / întind palmele / în durere / ca-ntr-un vis cu sandale roșii // (vis cu sandale roșii)
Expresia „visul cu sandale roșii” doar pare grevată de la bun început de semnificațiile unei duble negativități, care transformă realitatea dar și amintirile în coșmarul dorințelor neîmplinite. Ca titlu de volum, aceeași expresie-clișeu poate provoca rezonanțe edulcorat-pozitive, tot stereotipe (de nu s-ar observa, pe ingeniosul desen al lui Ionuț Broșteanu de pe coperta plachetei de versuri, dâră de roșu ca sângele… ce nu mai trimite la niște sandale astfel vopsite, obștesc și infantil dorite, ci leagă ― prin acest roșu, devenit și în poeme malefic ― forma feminină a eroului liric al versurilor de poemele sale și cititori ei). Așa se face că, în acest poem metatextual, visul nu se mai deosebește de starea de veghe, ambele fiind negative.
Poeții, singuri cu îngerii
Poezia e proiectată pe o lume a penuriei și deșeurilor, unde și îngerii își pot căuta aripile în resturi urbane:
orașul devine o groapă de îngeri căutându-și aripile // în restul zilelor de ieri / nu mai respiră nici măcar frigul din / albul hârtiei //…(semn de nebunie).
Vom reține – pentru mai târziu – semnificația de rece atribuită aici „albului hârtiei”. Deocamdată mai suntem la niște îngeri textuali, păziți strașnic de albul, de acum rece, al paginii (al manuscrisului, cum presupun, nu și în volumul colecției „Qpoem”, care a optat pentru pagini în nuanțele mai „calde”, de crem sidef, dacă nu mă înșel).
Mult mai frecvenți în primul din cele două volume, îngerii par să fie în textele Ioanei Burghel ceva mai mult sau sensibil altceva decât o „metaforă obsedantă” (care nu evocă aici niciun „mit personal” sau vreo altă metanarațiune, într-atât de diverse le sunt semnificațiile). Nu cred că putem vorbi aici de metafore, în sensul consacrat al termenului. Rolul unor imagini, ce par cromatice (roșu, alb, albastru), sau evocă semnificații ale unor termeni ce aparțin imaginarului social, cum ar fi cel de inger, nu construiesc în texte niciun mit, ci par să fie investite cu rolul de a conferi o ordine cu totul locală și temporară unui flux imaginativ produs de organizarea textuală a unui poem concret, dar asociind totodată un poem de altul și altele, ale aceluiași autor, producând astfel un fel de flux imaginativ mai amplu, inter-poematic, specific unei părți importante sau chiar unei opere în ansamblu a unui autor original. Despre alcătuirea acestui flux imaginativ, specific autoarei noastre, avem câteva componente importante într-un mic poem, din volumul „Vibrații”:
Eul meu se teme de umbre, / de arborii înmormântați fără lumină. / Eul meu e un pământ vânturat printre / degetele voastre. / Eul meu visează într-o limbă neomologată. / Stângaci se așează la masa verde / și / are un straniu obicei de a-și ascuți disperările. (Eul meu)
Din textul de mai sus extrag versul central cu privire la idealul unei visări „neomologate” care îmi evocă două din dimensiunile definitorii ale poeziei moderne, proximitatea ei cu un imaginar radical, prin definiție „neomologabil”, întrucât conferă ― după Cornelius Castoriadis – unicitate sau „singularitate” ființei umane, pe de o parte, costituind totodată sursa unei „rostiri singulare”, caracteristică ― după Laurent Jenny ― modernității poetice, pe de alta.
Îngerii, din perspectiva acestei lumi, în care se trăiește ( „respiră”) puțin, evocă nostalgia unui tărâm de basm, dar de fapt, în toate versurile din cele două volume citite de noi, ei sunt paznicii lumii singurătății celor care au renunțat să-și negocieze viața cu un destin norocos, public. Poezia poate fi strângerea de mână cu îngerul talentului propriu. Singular.
de teama acestei lumi / ai locui într-un basm / foarte vechi / aerul se strânge în pumni / și se respiră din când în când // în dreptul ferestrelor / (mai mici decât o privire albastră) / de teama golului și / de teama acelui cineva / care va veni și / îți va acoperi gura / de teama nevoii / de teama femeii care / n-a învățat cum se transformă sângele / într-un trifoi cu patru foi / singurătatea e o binecuvântare / dacă înveți cum se țin îngerii de mână / printre gunoaiele de la marginea privirii // (singurătatea nu e o greșeală)
Resorturi semnatice neobișnuite pentru imaginarul comun sunt asociate îngerilor (în aafara poluării inspirației din spațiul urban cu resturile unor texte deja defuncte, evocate supra în citatul din poemul semn de nebunie ), total neobișnuită pare asocierea îngerilor cu tentația nebuniei, a sinuciderii pentru cei aflați pe niște punți „străine”, amenințătoare :
„treceau în zbor păsări de toate culorile / aproape de podul acela / – străin – / pe care mă plimbam stingheră / aplecându-mă din când în când peste parapeți / ca să-mi privesc chipul // sălcii deșirate de vântul sfârșitului / tulburau // simțeam cum mă strigă / și atunci / rugam copilul din mine / să-și prindă îngerul în brațe / ca să nu alunece // de sub ape / clipa de nebunie își întorcea rânjetul //” (cu îngerul în brațe) ;
Dar și invers, dansul cu îngerul poate fi și creația poetică, pe un alb malefic :
„Până la incandescență / dansez cu îngerul / în peisaje înghețate” (în pasul îngerului).
Or, incandescența e în proximitatea semantică a lui „roșu”, contrar aici „albului dușmănos”.
Este trist și poemul cu frumoasa imagine a mierlei-înger din volumul „Vibrații”
flutură sufletul / ca o apă înmormântată // în celălalt pământ / pui de mierlă / un înger / caută lumină în orașul / prin care / a plouat devreme / niciun pustiu / nu-și tocește degetele / numărând zilele / impare // (Flutură sufletul…)
Și tot din volumul „Vibrații”:
Dumnezeu / nu e mai aproape de îngeri / doar mâinele nostru / se împiedică mereu în tristeți / precum umbra / în tălpile goale ale / singurătății // (Stare)
Citindu-i Ioanei Burgher poemele despre vise tragic întrezărite, mi-am amintit de un altfel frumos eseu al lui Lev Șestov, Creația din nimic, în care i se reproșa lui Cehov obstinația cu care acesta răpise personajelor sale orice iluzie consolatoare.
Or, dansul, zborul (aripile) și îngerii pot fi la Ioana Burgel și consolatoare. Uneori. Și tot ca la Cehov, idilicul poate fi colorat doar de trecut, niciodată de prezent sau de viitor. Ca în evocaarea unor scene din copilărie, unde îngerii, aici idilici, sunt amintiți în prelungirea „celor plecați”, a bunicilor, de pildă :
e liniște caldă / îngerii feliază gutui / focul toarce alene visele simple / ridicând scântei / peste cerul / celor plecați (cerul meu de zăpadă)
Dacă în primul din aceste volume obiectivul principal mi s-a părut a fi conflictul dintre așteptările iluzorii ale ființelor conștiente de autonomia și singularitatea lor și realitate, volumul intitulat Vibrații pare construit pe un proiect de artă poetică, unitar semantic și „vibratoriu”, dar diversificat din punctul de vedere al soluțiilor formale sau redacționale ale textelor componente.
„Tonalitatea” volumului e conferită de cel de al doilea poem al plachetei:
nu mi se potrivesc culorile de pământ / iubesc nebunul de alb / copilul care aleargă spre dragoste / la sfârșit / urma zeului întipărită în / memorie // iubesc noaptea și pulpele ei / reci / corul păsărilor când se crapă de ziuă / să fiu cu tine din când în când / izgonită în tăcerea care și-a scăpat lumea din brațe / să închid ochii / (fără nicio patimă ascunsă) / iar surâsul tău să fie / acolo / tremurându-și / târziul frunzelor // iubesc nebunul de alb / cuvintele rostite clar / cerul de spumă roșie / atârnând ca / o cârpă uitată / deasupra rănilor / mele // (Nebunul de alb)
Semantica textului e orientat-dezorientată de semnificațiile ce pot sau nu să fie atribuite titlului de către diverse lecturi. Admiratorii poeziilor lui Adrian Păunescu vor recunoaște numele unui poem de dragoste omonim din cartea „Locuri comune” (1986), text ales mai aproape de noi de Emeric Imre pentru primul său disc de muzică folk, chiar astfel numit: „Nebunul de alb” (2006). La Păunescu, metaforele ― preluate din denumirile unor piese de șah, nebunul (de alb), respectiv, regina (neagră) ― serveau drept omagiu adus unei mari șahiste într-un poem comentat mai târziu, în mod frecvent, ca victorie a dragostei asupra morții. Imaginea zeului întipărit în memorie poate evoca licit un poem comentat de mine în chiar acest ciclu de mici eseuri analitice: Velimir Hlebnikov, Sunt purtat pe elefanți. Diferența dintre „nebun” și „elefant” ascunde de fapt identitatea raportării cuvintelor la aceeași figură de șah de către tradiții diferite, elefantul, originar în orient și pentru cultura rusă, respectiv nebunul, în occident, unde numele originar de elefant a fost confundat prin sonoritate cu cel de nebun. Asocierea cu poemul lui Hlebnikov ar fi motivată și de versurile „urma zeului întipărită în / memorie”, zeul fiind ― la poetul rus ― Vișnu, respectiv Bodisatva. Iată cum pot „vibra” niște nume sacre vechi, refolosite cândva și de un mare poet modern rus, ca „remanențe” (termen mult mai potrivit, din punctul meu de vedere, decât cel de „intertextualitate”) într-un poem contemporan cu noi. „Culorile de pământ”, „izgonirea în tăcere” (una echivalentă cu „pierdea lumii”), privirea de jos în sus spre cineva aplecat deasupra, apusul însângerat de rănile celui întins cu fața spre cer ș.a. sunt toate sugestii, adică „vibrații”, ale unor temeni absenți, cum ar fi moartea, în antiteză cu albul vibrant – aici – de viață și iubire.
Din cele cîteva zeci de poeme dedicate de Ioana Burghel propriei sale poetici, aleg un text succint, fermecat de ideea extragerii poeziei dintr-un imaginar radical ca fântână originală ridicată în golurle dintre cuvinte:
visele plutesc pe mări numai de ele știute / arunc zarurile / aștept să cadă o lume întreagă în / golul dintre cuvinte / acolo / unde / nimeni nu a încercat vreodată / să ridice o / fântână (visele plutesc peste mări...)
