59

încet oraşul se apleacă spre noapte

îmi şopteşte din colţul străzilor

“lasă-mă să-mi petrec o singură viaţă cu tine”

apoi uită.

trist oraşul îşi aşteaptă dimineaţa

lăsînd vîntul să-i măture puţinele frunze.

învăluită încă în întuneric singurătatea se plimbă

pe sub felinarele ce luminează chipurile viselor,

nu se trezeşte nimeni şi nimeni nu urcă scara

coborîtă din cer

mă trezesc şi văd că soarele e deja sus

iar felinarele ard,

oamenii au dispărut odată cu noaptea

înghiţiţi de propriile vise.

sînt unicul om, sînt unicul om

şi singurul gînd care îmi trece prin minte

e acela că nu ştiu de unde, cum se sting felinarele.

rămîn cu soarele şi cu luminile aprinse

cînd călătoresc prin oraşe privesc blocurile cu etaje

şi fiecare strat de ciment şi de oase îmi apare

ca un raft pe care stau împăturite visele celor ce locuiesc

unii deasupra şi dedesubtul altora şi stau şi imaginez

gesturi şi mişcări ce nu-mi aparţin dar care s-ar putea întîmpla

acolo, în spatele pereţilor

şi toate aceste vise împăturite mă copleşesc şi trăiesc

cu impresia că mă prăbuşesc…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *