“ Continentele insomniei” reafirmă, de o manieră sobră şi spectaculoasă,apartenenţa lui Gabriel Liiceanu la acea rară familie de spirite pentru care firul de ariadnă al tradiţiei previne rătăcirea în labinturile mai vechi sau mai noi. Pentru aceşti intelectuali, identitatea spaţiului cultural în care se mişcă este trasată cu siguranţă de mâna celor de dinaintea lor. Relativismul cultural le repugnă, după cum le este străină încrederea fanatică în corseturile ideologice. Pentru Gabriel Liiceanu, ceea ce contează, în această serie de descendenţă, este capacitatea de a ţine treaz un simţ al pătrunderii analitice, altoit pe un trunchi al sensibilităţii unui mare prozator de idei. Eseul pe care Gabriel Liiceanu îl practică este nu doar un exerciţiu hermeneutic, ci şi o pledoarie pentru redescoperirea vitalităţii limbii noastre, dincolo de poncife şi de locuri comune. Specia pe care o modelează este hibridă şi delicată în claviatura ei stilistică, polifonică în articulaţiile ei.
“ Continentele insomniei” se întemeiază, metodologic, pe această fecundă despărţire/ apropiere de filosofie, ca punct de plecare în constituirea unei căi de acces spre un alt nivel de expresivitate şi de sens. Cearta cu filosofia este semnul descoperirii necesităţii de a regândi modul în care gândirea funcţionează şi modelează alte intelecte. Dinspre filosofie, Gabriel Liiceanu alunecă spre literatură, dar nu în sensul pedant al unei dizertaţii savante, ci cu înflăcărarea de stil şi scăpărarea celui care vede în fuziunea dintre filosofie şi literatură posibilitatea revigorării tradiţiei înşeşi.
Filosofia se schimbă la faţă sub presiunea hormonilor pe care literatura îi înjectează în corpul ei. Textul lui Gabriel Liiceanu devine un text androgin, unul în care limitele dintre formele clasice de întrupare devin irelevante. Lectura este, simultan, riguroasă şi melancolică. Reperele de care paginile se încarcă au pregnanţa unor statui antice ce populează un oraş din vis. Culorile care se ivesc sunt altele decât cele din realitate. Insomnia este un instrument de cunoaştere al părţii pe care ziua o alungă, ca demonică.
Tradiţia pe care Gabriel Liiceanu o convoacă este tradiţia ce urcă până la greco-latini şi la trunchiul iudeo-creştin, spre a se confunda, mai apoi, cu imaginea modernităţii înseşi. Tradiţia este doar în aparenţă eclectică, de vreme ce liantul ei este puterea vocilor care o alcătuiesc de a fi un ghid în parcursul uman. Tradiţia duce mai departe un mod de raportare la adevăruri, dar şi la nelinişte. Ea sfidează masificarea şi oferă celui însingurat privilegiul de a aşeza la o masă a umbrelor ilustre. Eleganţa memorabilă a paginilor lui Gabriel Liiceanu conferă prozei sale o cadenţă în care se uneşte seninătatea stoică a anticilor şi înnegurarea celor ce nu mai posedă comfortul certitudinilor. Proza sa de idei evocă, prin acest du-te vino al dialogului cultural, precedentul eseurilor lui Montaigne. În oglinda textului, autorul se întrevede pe el însuşi, recompus fiind din mii de fragmente.
Despărţită de asprimea ei originară, filosofia unită cu literatura scrie un drum al cunoaşterii de sine al spiritului omenesc. Vecinătăţile pe care le procură cartea lui Gabriel Liiceanu sunt luminoase şi neaşteptate. Spectrele pe care proza sa le consemnează trec de la Platon la Mircea Ivănescu, trecând prin Robert Musil. Textele se strecoară, prin aceste lungi culoare dominate de portrete ce prind viaţă, ca într-un joc al memoriei. Vocea lui Gabriel Liiceanu se distinge, distinct, în acest ansamblu simfonic, mai cu seamă atunci când ea se încarcă de tonalitate confesivă. Proza lui Gabriel Liiceanu refuză graniţele cuminţi. Ea se strecoară , urmând firul apelor care irigă continentele tradiţiei. Demarcaţiile tradiţionale nu mai înseamnă nimic, de vreme ce totul este uman şi totul este text. Tradiţia din care vine scriitura lui Gabriel Liiceanu este departe de încremenirea muzeală, căci în ea palpită polemici, incertitudini, tentaţii.
Panorama lui Gabriel Liiceanu este şi una subtil-pedagogică, ea instruind în marginea semnificaţiei pe care aceste modele o deţin în propria noastră constituţie intelectuală şi morală. Ideile nu sunt abstracte, ele nu sunt descărnate, ele nu sunt absente, ci pătrund până în realitatea imediată spre a tulbura, spre a nelinişti, spre a bântui.Conversaţia cu tradiţia este parte din conversaţia pe care o purtăm cu noi înşine. Separaţi de tradiţie, izolaţi de memorie şi de amintiri, oamenii ar fi aruncaţi în acel pustiu fără de capăt din care nu mai există scăpare. Cuvintele şi-ar pierde înţelesul, iar omenescul însuşi ar fi redus la o serie de secvenţe mecanice.
Educaţia pe care o apără şi o ilustrează Gabriel Liiceanu este această educaţie a introspecţiei, a recitirii, a răbdării neliniştite cu care omul se întoarce asupra sa însuşi. Discursul hibrid din cartea sa captează aceste vibraţii ale sufletului şi ale intelectului. Cerul pe care îl vedem se luminează de astrele pe care şi alţii le-au contemplat, înainte de noi. Solitudinea noastră este potenţată de singurătăţile celor care ne-au precedat, cândva.
