Nu încape nici o îndoială: trăim sub asediul nemilos al unei anume terminologii crunt tributare realității circumstanțiale; dar oare știm ce vorbim? Propunătorii știu ce scot pe (de ) rost? Se pare că nu întotdeauna. Avalanșa verbală e atât de mare, sufocantă și iterativă, încât, cu riscul de a fi an-alfabetic, nici nu-mi mai propun ordonarea termenilor (aud că o serie de elevi nu mai știu alfabetul în ordinea firească a literelor…); totuși, riscul de a demonstra că de la analfabetic la analfabet nu-i decât un sufix pierdut, e exclus.
Deci: suntem victimele abuzurilor (altora, desigur); el. încriminatul,
abuzul…
atât de frecvent invocat și evocat în ultima vreme la noi, duce, prin fr. abus, la latinescul abusus; acesta, la rându-i, îl raportăm la verbul abutor, abuti, abussus sum – a consuma, a folosi complet, a folosi din plin; până aici nimic rău, doar că amintitul verb provine din prefixarea cu ab separativ a lui utor, uti, usus sum – a folosi, a utiliza; de unde substantivul usus – folosință, folosire, utilizare, uz. Rezultă că abuzul e o folosire excesivă, un uz supradimensionat, de unde și un alt sens al lui abusus – folosirea în rău; să reținem mai ales expresia abuti legibus ad quaestum et libidinem – a se folosi de legi în vederea profitului și desfrâului. Parafrazând cugetarea despre o genune care o cheamă pe alta, am spune usus abusum invocat, adică uzul cheamă după sine (aproape firesc) abuzul.
Abuzăm de mesaje, deci cu sau fără rost; dar oare el, mesajul, ca modalitate de comunicare, ce vină poartă?
Mesajul…
de tip SMS, sau nu, prin fr. message, trimite la substantivul latinesc medieval missaticum (trimitere, transmitere, dare mai departe), care, la rândul său (la bază e verbul latin mittere, cu supinul missum – a trimite, a trimite vorbă prin scrisoare, a informa, a arunca, a da drumul) ne duce înapoi la substantivul missus; acesta, pe lângă înțelesul de trimitere, îl are și pe acela de aruncare, dar nu de orice fel, ci aruncarea lăncii, sau și mai semnificativ, trimiterea săgeții, ceea ce ar explica felul în care unii fac inconștient etimologie, adică trimițând mesaje celularizate, în loc de scrisori sau anunțuri oficiale, adică „săgetând”,
mai ales când destinatarul le cam stă în gât… Dar asta e…
Omenirea e terorizată (nu întotdeauna întâmplător…), deci și noi. Ca atare făptuitorul, adică
teroristul…
prin intermediar francez, duce la latinescul terror, terroris, cu înțelesurile de spaimă, teamă, groază și la verbul terrere – a înfricoșa, a înspăimânta, a pune pe fugă. Deci, când aflăm din presă, cu emfază, că „teroriștii au băgat spaima în locuitori”, avem de fapt o confirmare etimologică, chiar dacă respectivii habar nu au de asta, adică, parafrazând autorul francez, fac și ei etimologie fără să știe. Amintitul verb e pus în legătură cu un altul, tremere – a tremura (avem și sinonimia terror – tremor), dar mai cu seamă a tremura de cineva, a tremura în fața cuiva; ușor cinic cugetând și scriind, dar realist, atâta timp cât tremuri în fața teroristului, e totuși bine: înseamnă că ești încă în viață.
Inevitabil luptăm și noi împotriva terorismului, prin parteneriate;
parteneriatul…
atât de des și fudul invocat – mă refer la cel strategic – în relațiile cu cel mare și tare, duce prin fr. partenaire la substantivul latinesc pars, partis; privit la rece, parteneriatul ar însemna o… participare pe picior de egalitate, numai că, în cazul celui invocat, strategic adică, intervine politicul, așa că partenerii nu pot fi nicidecum egali. Fiind vorba de un spectacol cu actori feluriți, spre a-l înțelege corect, trebuie luate în seamă multiplele înțelesuri ale termenului de bază, după cum urmează: primas partes agere (a juca rolul principal), partes discere (a-și învăța rolul), dar și pars ca porție de mâncare. Deci, pentru a înțelege corect un parteneriat strategic, trebuie știut, în cazul nostru și nu numai, că nu jucăm nicidecum un rol principal, că e bine să ne învățăm rolul (secundar sau terțiar sau…), iar în funcție de acestea să ne avem porția de mâncare, rația adică.
Ce să mai spunem despre
atentat …
termen de o actualitate incontestabilă, mai ales în Europa – deși în Asia victimele sunt mult mai numeroase, dar, calitativ, nu atât de importante – prin intermediar francez (attentat) duce la verbul latinesc attentare cu supinul attentatum, cu înțelesuri multiple, printre care și a ataca; dar nu oricum, căci mai înseamnă și a încerca să surprindă, să corupă; deci, oricât s-ar mira revoltați politicienii lumii „civilizate”, atentatul e un atac prin surprindere, iar nu după ce ai scos armata și poliția pe străzi. Apoi, numărul cât mai mare de victime, trebuie privit și prin prisma atentatorului, căci același verb înseamnă și a încerca să ajungă la un rezultat bun (nu chiar ca la un bombardament aviatic…), dovadă că etimologia dă dreptate ambelor părți, ca în cazul anexării care înseamnă și a lua înapoi ceea ce ți-a aparținut; dar, de reținut și expresia attentare aliquem lacrimis, adică a încerca să câștigi pe cineva prin lacrimi, ceea ce s-ar interpreta și prin a doborî pe cineva provocându-i lacrimi, ceea ce nu pare să se întâmple de nici o parte; în fine, să mai observăm că – deși fără nici o legătură – crește nu numai puterea atacurilor surpriză, ci și atacul la bunul simț.
Nu vreau să amintesc de accidentul de mină de la Anina, de acum câțiva ani, când au murit arși aproape 40 de mineri, umili închinători la Sf. Barbara, sau Varvara, cărora însă nu li s-a dedicat nici o comemorare; individual da, însă nu
colectiv…
trimite, prin fr. collectif la latinescul collectivus; istoric cugetând, ne amintim de colectiv ca prescurtare de la Gospodăria Agricolă Colectivă, simbolul înnoirii catastrofale a agriculturii românești postbelice; termenul, odios prin aceasta, a fost recent resuscitat ca simbol al tembelismului juvenil și al răsturnării guvernului care oricum trebuia să pice. Termenul latinesc face parte dintr-o familie verbală legată de verbul colligere cu supinul collectum, însemnând a aduna, a strânge la un loc, a căpăta, a câștiga. Dacă adjectivul collectivus(3) înseamnă adunat la un loc, raportându-ne la verb și la realitatea incendiată, e cam greu de înțeles ce au câștigat cei care au confundat riscul teribilist cu muzica? eventual viața veșnică… A fost încă o dovadă că, după cum proprietatea colectivă fusese o aberație, tot astfel înghesuiala colectivă generează gândirea colectivă, gregară adică (grex- turmă).
Veștile meteo prin caracterul lor catastrofic ne fac să nu mai știm ce sunt
re- și defularea…
prin fr. fouler, duc la un destul de neclar verb (ca origine și etimologie) latin fulare (pe care nu-l vom găsi în clasicele dicționare) cu raportare la substantivul fullo, fullonis – piuar, curățător de haine, specie de cărăbuș; putem presupune doar că defulare ar semnifica vădirea albului veșmintelor curățate și albite cu praf de cretă (procedeul antic), după cum refularea ar fi reversul situației; privind înțelesurile noi ale celor doi compuși cu re- și de-, este evident că, în urma ploilor codate cromatic – torențiale să le spunem – , canalizările orașelor nu au refulat, cum semianalfabet ne informează telejurnalele naționale și locale, ci au defulat de vreme ce apa țâșnește ridicând capacele de fontă; ar fi de dorit desigur să refuleze și la 80 l/m pătrat, dar natura nu ține seama de incultura terminologică; mai curând, ar fi de dorit ca unele persoane să refuleze, adică să fie refulate, decât să defuleze verbal și încă în public.
Avem și comisari de varii categorii…
Comisarul…
indiferent la ce nivel sau plan referențial se află, adică de poliție, sau european, sau de alt fel (al poporului, odinioară), e și el om, având adesea „darul” de a trezi suspiciuni, după cum ne-o arată realitățile ultimelor două decenii (și) românești; prin commissaire (fr.), ajungem la verbul latinesc committere cu supinul commissum (compus al verbului mittere, cu nenumărate sensuri), de unde în latina medievală avem un substantiv commissarius (un rang oarecum administrativ, prin încredințarea unei… misiuni – missio – cuiva); atribuțiile onorabile ale comisarului le reflectă amintitul verb de referință prin înțelesurile a începe, a pune în acțiune, a angaja, a merita, a încredința ceva cuiva; faptul că și comisarii mai greșesc, s-ar putea să li se tragă (și) din supralicitarea lui commiterre care poate însemna și a face ceva nepermis, a se aventura, de unde și neologismul a comite care păstrează sensurile negative, căci nimeni nu comite… fapte bune. Ar fi total
neconvențional…
este un alt termen aproape abuziv în ultimele vremuri, folosit spre a desemna ceva… interesant; etimologic suntem din nou în fața unei inepții, mai ales când se vorbește de întâlniri (de cele mai diverse feluri) în locuri neconvenționale; adjectivul e forma negativă, privativă a lui convențional, explicat corect în DEX prin trimitere și la latinescul conventionalis care înseamnă convenit prin acordul dintre părți, raportat, la rândul lui, la verbul convenire (compusul lui venire) cu înțelesurile de bază a veni laolaltă, a se aduna, a se întâlni, a fi hotărât de comun acord; prin urmare, e lesne de dedus că neconvenționalul va exprima în primul rând înțelesurile contrare celor ale verbului. Deci, oricât s-ar vrea de interesantă, de postmodernă o întâlnire într-un loc… neconvențional, etimologic cel puțin ea e lipsită de sens, să nu zic absurdă, în măsura în care înseamnă în fapt o întâlnire într-un loc al neîntâlnirii; dar, ce nu fac unii pentru a fi luați în seamă???
Suntem stresați civic de permanenta amenințare a (non)promulgării (spre binele nostru adesea), deși
a promulga…
legea bugetului, sau oricare altă lege, duce, prin franceză, la verbul latin promulgare, (a face cunoscut, public un proiect de lege, o lege, o ordonanță) pe care latinii îl puneau în legătură cu provulgare (a da la iveală, a face public). Pe de o parte, actul promulgării nu era (este) unul de bunăvoință față de cetățeni, ci unul cu tentă de obligație, căci tot romanii legau amintitul verb de înțelesul a presa, a apăsa pentru a da la iveală; pe de altă parte, raportarea indirectă se face și la vulgus (pro-vulgare) (mulțimea cetățenilor), ceea ce înseamnă că, etimologic cel puțin, contestarea sau amânarea promulgării unui buget național, spre pildă, indiferent cine o face, e dovada nesocotirii totale a mulțimii… alegătorilor, să nu zicem a vulgului.
Un alt stres la ordinea zilei și a nopții:
încarcerarea…
cu șanse reale de a pătrunde rușinos în fondul principal lexical al limbii române, ca substantiv trimite la verbul a încarcera, iar acesta (prin fr.) la latinescul incarcerare (carcerare – a întemnița) care la rândul său ne duce la substantivul carcer, cu genitivul carceris (carceră, închisoare, pușcărie), la plural desemnând elegant boxele din care plecau carele de curse; de remarcat că în privința efectelor încarcerării, avem expresia ad carceres a calce revocari (întâlnită, spre pildă, la Cicero în pledoariile sale juridice), adică a readuce pe cineva de la capătul vieții la începutul ei, a începe o nouă viață; nu se poate spune că încarcerarea nu ar avea și acest efect, desigur invers decât în cazul cailor de curse.
În asemenea condiții
curtea…
tot mai rar invocată ca loc privat de recreere (prin reclamele de primăvară-vară…), dar vehement în forme juridice (… Supremă, … Constituțională, … de Casație și Justiție), e explicată etimologic, prin raportare la o formă latină reconstituită curtis care trimite la cohors; dar forma românească trebuie legată de genitivul cohortis ( de unde în latina populară ar fi cortis, apoi acel curtis); cuvântul latinesc are înțelesurile de ogradă, curte pentru vite și păsări, dar și spațiu delimitat al unei formațiuni militare (analog lui hortus – îngrăditură pentru uneltele agricole, apoi grădină – de care cert e legat), de unde cohortă (o zecime dintr-o legiune) care putea fi pretoriană (la dispoziția comandantului), imperială (cam o mie de oameni ai împăratului), dar și urbană (poliția orașului); apoi, suită a unui magistrat la conducerea provinciei, de unde și sensurile invocate azi; doar că, dacă urmărim numeric activitatea Curților cu implicație juridică de la noi, înțelegem de ce cohors avea și sensul de ceată, alai, droaie; desigur, NU cu referire la magistrați.
Mergem la vot cu conștiință civică nepătată, pentru ca apoi să constatăm că puritatea ne-a fost înșelată, căci cine este
deputatul…???
etimologic, cel puțin, contrar a ceea ce este politic, ar trebui să aibă o funcție sanitară, căci înțelesul primar se leagă de verbul deputare (a curăța via, arborii, etc.), după cum ar trebui să probeze mai multă gândire, de vreme ce același verb înseamnă și a socoti, a considera; în fine (mult mai aproape de ceea ce este astăzi deputatul) înseamnă a destina, ceea ce ne spune că alesul în mod democratic e destinat unei anumite însărcinări publice, spre binele celor ce l-au votat. De vreme ce lucrurile arareori stau așa, e bine să avem în vedere și reversul destinării sugerat de expresia deputare vaccas steriles ad aratro (a destina plugului vacile sterile).
Dar
senatorul… ???
n-ar pune probleme de interpretare, nici etimologic, căci duce înapoi la senator (membru al senatului, la Roma, mai întâi); și totuși, pretențiile sunt (inutil de) mari azi, deoarece substantivul îl raportăm la adjectivul senex (senis genitivul) cu înțelesul de bătrân; dar bătrânul e membru al lui senatus (adunarea bătrânilor) nu pentru că e senil, ci pentru că e matur, copt la minte, acestea fiind alte două sensuri definitorii ale adjectivului latin; desigur, nici un senat… îmbătrânit nu e de dorit, mai ales că o anumită maturitate n-are nimic cu etatea. Dacă analizăm însă expresiile senior auctoritas (autoritate de om mai matur) și senior oratio (discurs mai matur), constatăm că senatul Țării prezintă deficiențe majore, nu însă și în privința propriilor interese captate cu încăpățânare, amintind de expresia lui Apuleius senes muli (bătrânii catâri).
Nu e deci de mirare că se invocă adesea (prea, uneori)
demisia…
un alt termen intrat în fondul principal de cuvinte al românei, după 1989; nu neapărat ca o realitate, cât mai ales ca o cerință a opoziției politice și a (unei părți a) maselor prostite la cap, crezând adică în fecioria celor care „vor face treabă” (pe care ar fi putut să o facă până a nu fi în opoziție); etimologia ne explică limpede de unde provine refuzul celor aflați la putere de a demisiona. Prin fr. démission ajungem la verbul latin demittere cu supinul demissum (a lăsa să cadă, a face să coboare) și la substantivul demissio cu înțelesurile deloc încurajatoare coborâre, descurajare. Verbul de bază este însă mitttere care, printre altele, spre pildă în expresia mittere orbem sub leges înseamnă a supune lumea legilor (tale); dacă mai adăugăm că demittere înseamnă și a înjosi, atunci înțelegem de ce pasul de la misie la demisie e atât de dureros.
Între timp stresul internațional ne copleșește; nu știm cum să tratăm
cota…
fie ea și de migranți deveniți imigranți în momentul acceptării lor într-o țară, etimologic cel puțin, nu are nimic coercitiv, ea fiind expresia acceptului primitorului, căci sensul e unul interogativ din partea celui care trimite; adică, prin fr. cote, ajungem la adjectivul latin quotus, quota, quotum cu înțelesurile de în ce număr?, al câtelea?, câte persoane? Prin urmare nu e vorba nicidecum de o impunere, cum ar dori unii, ci efectiv de cota interogativă, adică în ce număr accepți să-i primești (pe refugiați, să zicem…).
Desigur nu le poți cere politicienilor să știe etimologie, dar, le poți pretinde celor ce ne reprezintă, să nu se încovoaie, adică să răspundă hotărându-și cota. Starea de reținere în a exprima opoziția la cotă, ar putea fi o reminiscență a trecutului când cotele nu se discutau ci se predau.
Între timp faptele cu un pronunțat caracter anticivic ne afectează emoțional în asemenea măsură încât
frauda(rea)
e invocată cu deja cutumiară isterie la zece minute după anunţarea rezultatelor oricărui tur electoral naţional și nu numai; trimite la latinescul fraus, fraudis (înşelare, rea-credinţă, perfidie, eroare, pagubă, daună, prejudiciu, delict, crimă) cu un larg spectru de înţelesuri eminamente negative, după cum se poate observa. Dacă originea primară a termenului e necunoscută, prin efectele desemnate fraus dă o mulţime de expresii: occasio fraudis (ocazie de înşelătorie), fraudem legi facere (a eluda legea), fraus noctis (perfidia nopţii), in fraudem incidere (a cădea în eroare), sine fraude (fără păgubirea nimănui); dar, mai ales, de reţinut că fraus, personificat, înseamnă pungaş.
În rarissimele cazuri de fraudare involuntară, din neştiinţă şi între nişte limite acceptabile, adică nepăgubitoare, Legea celor 12 table este totuşi îngăduitoare: „dacă au tăiat mai mult sau mai puţin, să nu fie caz de păgubire”. Desigur, nu se referă la politicieni, pe care îi supraveghează, în felul său,
preşedintele…
ca termen, este un neologism care, prin franceză, ne duce la latinescul praesidens, cu genitivul praesidentis, iar acesta la verbul praesidere (rezultat din prefixarea lui sedere, a şedea, moştenit în română) cu înţelesurile a prezida, a avea conducerea; tradus sec şi convenabil, ar însemna cel ce şede în frunte; dar nu în scop personal sau pentru a-şi binecuvânta gaşca, ci din motive mult mai generoase, căci verbul de bază praesidere înseamnă întâi a se posta înainte spre a apăra, a proteja o întreagă comunitate umană, de unde şi praesidens populi, adică apărătorul, protectorul poporului, sau praesidere populo, adică a te aşeza în fruntea poporului pentru a-i lua apărarea, a-l proteja.
Isteria campaniilor electorale demonstrează însă că dincolo de individ şi clică, gaşcă, nu există nimic, aşa că expresia de mai sus rămâne s.-fictivă, căci, parafrazând poetul, unde vei găsi prezidenţiabilul căruia să-i pese de etimologie???
Și totuși, poporul, societatea veghează, ba chiar se ajunge la
supraveghere…
tot mai des invocată, precum reţinerea, în forma sa judiciară, e raportată lingvistic la structura fr. surveiller; altminteri e un compus cu sens superlativ al lui a veghea moştenit din latinescul vigilare (a sta treaz noaptea, a fi atent, a face ceva treaz); nu în ultimul rând, înseamnă şi a-şi da silinţa; iar în română, primeşte şi înţelesul de a păzi, a sta de strajă; cu atât mai stranie devine la noi supravegherea motivată juridic, cu cât tot mai des apar cazuri de penali care dispar, evadează, adică ies de sub supra-veghere care ar trebui să fie mai mult decât veghere. Rezultă ca atare că se trece cu uşurinţă la celălalt compus: pervigilare care a dat în română a priveghea; altfel spus, supravegherea valorează uneori cât privegherea la mort (cu lumânare).
Facem față cu demnitate celor mai abjecte amenințări, mai ales că suntem aici de peste două mii de ani. Cu toate acestea, nu putem fi indiferenți, căci vigilența e cea mai bună armă față în față cu
ameninţările…
care, indiferent că sunt infantile (de tipul „te spun la doamna…”), sau diabolice („te ia dracu dacă…”), sau politico-strategice, foarte la modă, („le spunem că dacă nu…”), prin verbul a ameninţa, conduc la o formă latină amminaciare legată de substantivul minaciae (ameninţări), la rândul său de minae (genitiv minarum), din aceeaşi rădăcină cu verbul minari (a ameninţa, a se ridica ameninţător). Exceptând situaţiile ridicole în care piticul ameninţă gigantul, la umbra altui gigant, (cazul nostru şi al celorlalţi eiusdem farinae), etimologic se verifică faptul că în esență ameninţările nu sunt periculoase şi nici distructive ca intenţionalitate, ci doar ordonatoare, mai ales când şi le lansează doi mari: amintitul verb minari înseamnă şi a anunţa cu mândrie, că doară fudulia merge împreună cu puterea, dar şi cu nanismul, după cum minae (ameninţări) înseamnă şi strigăte cu care se mână obişnuit vitele; altfel spus, ameninţarea are rolul de a-l trimite pe cel vizat, înapoi în grajdul lui; că doară n-o să omori vaca, mai ales dacă e şi de muls.
O altă amenințare, internă însă:
acciza…
… suplimentară sau nu, e oricum controversată la români, ca multe altele, deja la nivel lingvistic, de vreme ce atât Dicţionarul de neologisme al Academiei cât şi DEX al aceleiaşi instituţii, dau forma (un) acciz – (două) accize, deci substantiv neutru; nu e singura bizarerie a unei academii fără latinişti; venită prin substantivul feminin francez accise, acciza e firesc să fie substantiv feminin, căci trimite la femininul latin (medieval) accisia, desemnând un impozit feudal (sec. XVI), suplimentar, prin rădăcină ducându-ne la verbul (evident) latin accidere (a tăia, a reteza); cât despre posibilele efecte ale accizei pentru plătitori, tot latina ne luminează, căci acelaşi amintit verb înseamnă şi a slei, a ruina.
Dar nu doar Moșii vin în curând încheind festiv anul, ci și
bugetul…
… prin meandrele sale etimologice, pare să justifice sinuozitatea celui românesc (dusă până la circ), dar nu între două palate, ci prin pasele istorico-lingvistice franco-britanice; buget în română e un neologism din francezul budget preluat de galici din englezescul budget care însă provine din franceza veche, din forma bougette desemnând o punguţă de piele în care medievalul îşi punea o sumă calculată pentru o călătorie mai îndelungată; deci referinţa pecuniară este evidentă de la începutul care însă e – nici nu putea fi altfel – în latină, mai precis substantivul bulga (pungă din piele). De la punga personală necesităţile cresc la cea familială, apoi a oraşului, a ţării, astfel încât bugetul naţional e de dorit să fie o bulga cât mai mare, iar cum „călătoria” ţării e planificată pe un an, acoperirea din punga naţională (adică bugetul) se cade să fie pe măsură, altminteri fiind greu de înţeles cum „s-a lucrat” la ea. Poetul Lucilius afirmă că toate ne vin e bulga matris (din punga mamei), i. e. placentă, viaţă intrauterină. Se pare totuşi că o anumită sărăcie e tributară pungii paterne, adică a patriei.
