Vasile Dan afirmă despre sine ”Sunt un poet sceptic”, în poemul care încheie, la toate gamele unității de stil, Lentila de contact, volum apărut, în 2015, la Editura Mirador din Arad. Cu doar un an înainte, câștigase, la Barcelona, premiul Turnirului de poezie, organizat de USR. Poet cu multe volume la activ, acest scriitor pare neînregimentabil. Își croiește un fel de culoar fixat în pereți de sticlă, pe care pășește singur, în descendența unor clasici din literatura română, fără teama că ar putea fi considerat, vreodată, epigon. Racordarea la undele prezentului nu se produce decât sporadic, textul e parcă unul, de la un capăt al cărții la celălalt, blocat în firele unei enigme care devine definitorie pentru tot ceea ce înseamnă viață. Doar titlurile desfac noduri de sens, doar ele scindează prelunga frază în mai multe poeme, chiar dacă senzația e de urcuș pe același trunchi, de foarte jos, din subterane, până-n buza cerului.
Am primit, cu ceva timp în urmă, două cărți, la pachet. Lentila de contact, volumul recent, și poem vechi, o antologie în selecția autorului, cu o consistentă și lămuritoare postfață semnată de criticul și universitarul Alexandru Cistelecan. N-aveam cum să ignor coperta și nici cuvintele așezate la urmă, în pecete, ca o întemeiere a celor ce tocmai au fost spuse de către poet. Vasile Dan practică, într-o nedumerire tutelară, inocent-instigatoare, întoarcerea la ceea ce a fost deja spus, la, cu alte cuvinte, ”poemul vechi”, din care țâșnesc, asemenea unei fântâni arteziene, celelalte texte, puieți ai celor dintâi.
Comparația ”ca o lentilă de contact cerul” e guvernatoare, transmutabilă, marcând teritoriile tuturor volumelor semnate până acum, ca un fel de metaforă la vedere a lumii lui poetice, imaginare. Constat cu stupoare nedisimulată că, adesea, poemele devin pneumatice, se comportă ca niște plămâni în care intră și din care aerul iese, cu fiecare pagină-ntoarsă. Poeme care sapă magmatic în pagina grea, respiră-n trei dimensiuni, cusute-n felurite și neostoite cuvinte, plumbuite sau eterice, după caz.
După lentila de contact, sintagma cerneala simpatică se anunță a fi un alt prag al scriiturii lui Vasile Dan. Cu simpatică, determinant nemaiîntâlnit în proximitatea acestui nume, marcă înregistrată, probabil, a poetului arădean. Trop mărturisitor despre animarea prin cuvânt, despre capacitatea viului de a se transforma, mereu. E laitmotiv, fără îndoială, al poeticii sale, un fel de sânge al celui care nu se mai poate opri din visare și din scris. Al celui care înaintează nestingherit prin spațio-temporalitatea ce (n)i se cuvine. Cerneala simpatică circulă de la un volum la altul, amprentând discursul, mai cu seamă pe acela din volumele publicate după 1990 și înregistrate, unele dintre ele, prin silueta diferitelor poeme, în pomenita antologie. Astfel, în Drumul cu ființe, 1990, începe aventura lichidului generator de sensuri, căci cerneala e, dacă ne întoarcem la definiția din dicționar, ”doliu” și ”mâhnire”, până să curgă simpatic, prin forța literei, spre celălalt: ”Îmi scrii cu obstinație același text/ Golul dintre insule face valuri.// Ai o cerneală simpatică:/ Nu o văd decât, nedumerit, mai apoi.”. E adevărat că, înlocuită prin pixeli, ea pare să-și piardă din însemnătate, fiind lux, așa cum lux e și caietul deschis și absent de pe birou ori ”o hârtie a patru/ cât vezi cu ochii/ în care sapi litere negre (…)” (Poveste de iarnă, p. 34).
În Lentila de contact, virăm spre poemul de la pagina 33, Cerneala simpatică, care merită să fie reprodus întreg și nu doar pentru că găzduiește sintagma mai sus-pomenită: ”Dacă privești bine, bine foaia aceasta albă,/ dacă ești, cum se spune, inspirat,/ poți să vezi poemul care răsare din ea/ ca dintr-o cerneală simpatică/ în timp ce din hotelul de vizavi/ pustiu, suspendat deasupra lacului/ cu acoperișul tot ciuruit de neamul cel păsăresc/ care îl locuiește în voie acum/ șiruri, șiruri se desprind, se învolbură/ pe suprafața lină, încremenită/ a apei.// Abia apuci să le citești.” Intrarea în lumea obiectelor reci, prin care realitatea se vede clar și e mai ușor suportabilă, se produce prin decarnalizare, prin pierderea contururilor. Poemul se sculptează-n răscruci, mute și atemporale desprinderi de concret: ”Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact. (…)/ Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ și cei ce mă urmau orbi/ ținându-mă de mână fără să știe/ ca pe un baston alb.” (p. 5)
Vasile Dan are predispoziția de a însăila poeme sub același titlu, ca niște vagoane, unul după altul. Ca un oftat prelung. Are vocația repetiției. Și un soi de sfiiciune, de simț al ridicolului. Tot timpul explică. De fapt, explicându-se, tot timpul pare tensionat, într-o continuă urmărire de sine. Înmărmurit în propria-i nacelă (ca-n cele patru poeme catalogate sub titlul În nacelă), într-un paradoxal obiect de călătorie, mai mult tehnică practicată-n domeniul construcției decât plăcere autentică, prins, în textul ca o plasă suspendată la înălțime, în care se zăresc, ca-n apă clară, tot felul de alte vietăți sau doar el, Timpul meșteșugar. Poetul-pescar de metafore, căruia moartea i se arată curată, firească, umană, nu zăbovește.
În antologie, există Poemul de la Colibița (reprodus din volumul Pielea poetului, 2000), care face legătura cu Lentila de contact de mai târziu. Titlul e convertit acum, în acest nou ansamblu textual, în Întâmplări crepusculare și alte poeme la Colibița, numitor comun al unei serii de cinci poeme. Pentru curioși, Colibița e un toponim/ hidronim resuscitat, localitate și lac din Bistrița-Năsăud, un colț de rai. Spațiu benefic creației, în care se presupune că poetul revine periodic pentru reîncărcarea bateriilor. Ne avertizează, prin acest fapt, că fiecare carte a sa e o treaptă, că ele vor comunica, că finalmente el, poetul, e același, cu mici retușuri, cu cearcăne mai coapte, de hârtie mătăsoasă, pe ochiul poetic. E obsesie. Chin. Și trimitere, iarăși, la rosturi acvatice. Detectăm, la răstimpuri, într-un soi de oblicitate textuală, racorduri de profunzime, o de neignorat aură spirituală, ca o boare matinală, ca o așchie de suflet în amurg. O poezie fără rest. Ca-ntr-un glob de sticlă, privește poetul imponderabilul din real, acel de necuprins în literă mister. Se plimbă printre simboluri, concepte. Rare, firave poziționări în real pot fi extrase. Toponimele Colibița, Săvârșin ar putea fi un indiciu umil al rămânerii viu, printre realități proxime. Altfel, filosofia cucerește spațiul și timpul, într-o permanentă relație de concatenare. Apa, element primordial, care place poetului, spală monoton logica sensurilor. Interesant e că-l reia și-l asezonează cu evidențe și tonuri astrale.
În Oglinda fluidă (I), levitație e conceptul care măsoară ritmul ajungerii în cuvânt, ca pe o altă planetă debarcarea: ”Cerul e tot o frunză uscată în levitație urcând, coborând,/ în care stă învelit ca într-o aură însuși Dumnezeu,” (p. 7). Cu alt diapazon, în Oglinda fluidă (II), tot ea, starea de imponderabilitate: ”Nu mai căuta aici, nici acolo, nici dincolo în spate,/ cerul e tare, pământul e moale, cartea are patru picioare ori/ aripi gata de zbor,/ cartea e grea,/ cu plumb în fiecare literă,/ cartea e ușoară, în levitație, desfoliată.” (p. 9) În poemele lungi, sensul se diluează. În cele scurte, e mai bine înscris în prejmuitorul spațiu alb. Fiecare poem e despre timp. Lentila de contact, ca instrument de fină observație a creatorului, are capacitatea de-a apropia/ depărta obiectivul de alura nedefinită a timpului. Vasile Dan e adept al filosofiei ce derivă din Carpe diem, e animist până-n măduva poemelor. Sunt câteva poeme care sar din tiparul obișnuit, confecționând niște fragmente de lumi-fotografie, decolorate, șterse, uitate, dar, prin aceasta, mult mai pregnante, cu efect imediat la cititor. Unul dintre acestea este Poemul de dragoste al autorului bătrân și aproape orb (p. 37) sau, un altul: Viață măruntă. Porunci mereu încălcate (p. 40).
Poemele promovează o falsă temporalitate, încă din titlu, o stare angoasantă, de imprecizie sau de indecizie: ”cineva asculta chiar atunci sonata lunii stând singur de-o parte,/ cineva învăța pe burtă din greu iarăși lecția de anatomie,/ cineva își îndoia genunchiul,/ cineva închidea ochii pe jumătate,/ cineva nu adormea încă din seara trecută,/ cineva deschidea larg o fereastră chiar deasupra,/ era o zi căzută din senin cum am apucat să spun,/ cineva n-a zis însă nimic niciodată despre asta, s-a aplecat puțin, a plecat.” (Era o zi întunecată, era o zi senină, p. 23) Imponderabile textuale, situare la limita dintre zi și noapte, dintre azi și atunci, o alunecare pe o axă temporală reflectată în apele tulburi ale universului, niciodată aceleași.
Poetul e sceptic și pare a nu se integra printre semeni, trăiește în lumile lui paralele, de unde și, la răstimpuri, o dezintegrare la nivelul stilului. Dispariția îl macină, de orice fel ar fi aceasta: ”Ideile-n cărți precum peștii piranha în apă.” (p. 38) Relația cu cititorul, atât de necesară, se fortifică spre finalul volumului: ”Copil din flori precum un text apocrif,/ vorbi celălalt, cel din oglindă sau tu,/ cititorule.” (p. 50) Are loc, ne spune Vasile Dan, cu fiecare poem, un transplant de la poet la cititor. ”O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el.// Ori precum morții îngropați în cer, în Tibet,/ dați la vulturi.” (p. 66) Un transplant anunțat, ca firesc multiplu și necuantificabil, încă din volumul Carte vie: ”s-a topit sarea zilei în ochi/ praful nopții cenușa literelor/ pe hârtie/ (abia de îți ții respirația peste ele/ precum un cititor ingenuu analfabet)”. Ingenuu, analfabet sau hămesit, cititorul reciclează și analizează materialul furnizat de autor, după propriu-i gust, se, mai apoi, declară învingător la finalul probei de rămânere în semantica înțelegerii ultime.
Poemele sale includ, în tonuri adaptate la nevoile de moment ale literei, un discurs despre poezie și poeți. Se vorbește tot timpul, direct sau indirect, în inflexiuni oraculare, parcă, despre cum ar fi dacă poezia nu ar mai fi. Despre cum se croiește poezia din nimic. Definiții ascunse sub cenușa cuvintelor abia rostite, cernite, demult îngenuncheate la picioarele instinctului creator.
Antologia poem vechi, în opinia unui cititor întâmplător, înclină vădit balanța, în ultima parte, spre poemele din 2003, cuprinse-n Carte vie. Un volum întemeietor, care reclamă o recitire, o reinterpretare. Carte vie devine, prin urmare, calea, poarta cea mai potrivită de intrare în materia poetică expusă privitorului-interpret în Lentila de contact. Căci fiecare carte de poezie calcă pe urmele lăsate de-o alta, iar, pe ghicitele semne, în viitor, alte versuri ști-vor să stea.
