Oliver Sacks – Omul care își confunda soția cu o pălărie

sacks omul care isi confunda sotia cu o palarieVedea bine, dar oare ce vedea? Am deschis un număr din National Geographic Magazine, și i-am cerut să descrie une-le imagini de acolo.

Răspunsurile lui erau foarte stranii. Ochii lui zburau de la un lucru la altul, culegând trăsături minuscule, trăsături individuale, așa cum făcuseră și cu fața mea. O zonă mai strălucitoare, o culoare, o formă îi atrăgeau atenția și stâr-neau comentarii, dar în nici un caz nu prindea întregul ima-ginii. Nu reușea să vadă întregul, ci numai amănunte, pe care le repera ca pe puncte de pe un ecran radar. Nu intra nici-odată în legătură cu imaginea în întregul ei — nu-i recu-noștea, așa zicând, fizionomia. Nu înțelegea dacă e vorba de un peisaj sau de o scenă.

I-am arătat coperta, o întindere nesfârșită de dune saha-riene.

„Ce vedeți aici?“ l-am întrebat.

„Văd un râu“, a spus. „ªi o mică pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea stă la masă pe terasă. Văd umbrele colorate ici și colo.“ Privea, dacă asta se poate numi „a privi“, dincolo de copertă, undeva în spațiu, și vorbea despre amă-nunte inexistente, ca și cum lipsa acestora din ilustrația re-ală îl împingea să-și imagineze râul și terasa și umbrele colorate.

Arătam probabil îngrozit, dar el părea să creadă că se des-curcase relativ bine. Avea o urmă de zâmbet pe față. Părea de asemenea convins că examinarea luase sfârșit, și se uita de jur-împrejur după pălăria lui. A întins mâna și a apucat capul soției lui, a încercat să-l ridice și să și-l pună pe cap. Părea să-și fi confundat soția cu o pălărie! Soția părea obiș-nuită cu asemenea lucruri.

Nu puteam înțelege, în termenii neurologiei convenționa-le (sau neuropsihologiei), ce se întâmplase. În unele privințe părea perfect normal, iar în altele cu desăvârșire și nevero-simil de afectat. Cum putea el oare, pe de o parte, să confun-de capul nevestei cu o pălărie, iar pe de alta, să lucreze — cum după toate aparențele o făcea în continuare — ca profesor la școala de muzică?

Trebuia să mă mai gândesc, să-l văd din nou — și să-l văd într-un loc care-i era familiar, acasă la el.

După câteva zile, m-am prezentat acasă la dr P. și la so-ția lui, cu partitura Dragoste de poet în geantă (știam că-i place Schumann) și cu diverse obiecte pentru testarea per-cepției. Dna P. m-a introdus într-un apartament splendid, care amintea de Berlinul sfârșitului de secol. Un vechi și mag-nific pian Bösendorfer trona la loc de cinste în mijlocul ca-merei, iar în jurul lui erau pupitre muzicale, instrumente, partituri… Erau cărți, erau tablouri, dar muzica domina to-tul. Dr P. și-a făcut apariția și, zăpăcit, a înaintat cu mâna întinsă spre ceasul cu pendulă, dar, auzindu-mi vocea, s-a corectat și a dat mâna cu mine. Ne-am salutat și am sporo-văit puțin despre concertele și interpreții momentului. Cu modestie, l-am întrebat dacă ar dori să cânte.

„Dragoste de poet!“ a exclamat. „Dar eu nu mai pot citi notele. Veți cânta dumneavoastră, de-acord?“

Am zis că voi încerca. La acel pian minunat chiar și in-terpretarea mea suna bine, iar dr P. era un mai vârstnic, dar infinit de suav, Fischer-Dieskau*, combinând o ureche și o voce perfecte cu cea mai fină inteligență muzicală. Era clar că școala de muzică nu-l păstra din milă.

Lobii temporali ai dr P. erau de bună seamă intacți: avea un cortex muzical minunat. Dar ce se întâmpla, mă între-bam eu, în lobii săi parietali și occipitali, mai ales în acele zone unde are loc procesarea vizuală? Aveam în trusa mea neurologică corpurile geometrice ale lui Platon și m-am ho-tărât să încep cu ele.

„Ce este acesta?“ am întrebat scoțând primul corp. „Un cub, bineînțeles.“

„Dar acesta?“ am întrebat, rotind altul în aer.

A întrebat dacă ar putea să-l examineze, ceea ce a făcut repede și sistematic: „Un dodecaedru, bineînțeles. ªi nu vă mai obosiți cu celelalte, voi recunoaște chiar și icosaedrul.“ Era clar că formele abstracte nu puneau probleme. Dar ce se întâmpla cu fețele? Am luat un pachet de cărți de joc. Le-a identificat pe toate imediat, inclusiv valeții, damele, popii și jokerul. Dar acestea sunt, la urma urmei, figuri sti-lizate și era imposibil de spus dacă el vedea fețe sau doar modele. M-am hotărât să-i arăt un volum de caricaturi pe care îl aveam în geantă. A reușit din nou, în cea mai mare parte. Trabucul lui Churchill sau nasul lui Pinocchio: de în-dată ce prindea o trăsătură-cheie putea identifica fața. Dar, cum am mai spus, caricaturile sunt abstracte și schematice. Rămânea de văzut cum s-ar comporta cu fețe adevărate, re-prezentate realist.

Am deschis televizorul, fără sonor, și am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfășura o scenă de dragoste. Dr P. nu a reușit să identifice actrița — dar poate pentru că ea nu pătrunsese niciodată în lumea lui. Mai frapant era fap-tul că nu reușea să identifice expresiile de pe chipul ei și al partenerului, deși în cursul unei singure scene fierbinți aces-tea treceau de la dorință arzătoare la pasiune, surpriză, dez-gust și furie, ajungând până la o împăcare înduioșătoare. Dr P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu înțelegea ce se în-tâmpla, cine era unul și cine celălalt, nici măcar cine era băr-batul și cine femeia. Comentariile sale asupra scenei puteau foarte bine să fie ale unui marțian.

Era însă posibil ca unele dintre dificultățile sale să fie legate de irealitatea lumii de celuloid a Hollywood-ului; și m-am gândit că ar putea avea mai mult succes în identifi-carea unor chipuri din propria lui viață. Pe pereții aparta-mentului erau fotografii ale familiei, colegilor, elevilor, ale lui însuși. Am adunat un teanc și i le-am arătat, nu fără oare-cari presimțiri. Ceea ce fusese nostim, sau caraghios, când era vorba de film, devenea tragic când era vorba de viața reală. În general, nu recunoștea pe nimeni: nici familia, nici colegii, nici elevii, nici pe el însuși. A recunoscut un por-tret al lui Einstein, pentru că sesizase frizura tipică și mus-tața; același lucru s-a întâmplat cu una sau două alte persoane: „Ah, Paul!“ a zis, când i s-a arătat un portret al fratelui său. „Bărbia asta pătrată, dinții ăștia mari, l-aș recunoaște pe Paul dintr-o mie!“ Dar pe Paul îl recunoștea, sau una–două din trăsăturile lui, pe baza cărora putea face o încercare rezo-nabilă de a ghici identitatea subiectului? În absența unor „semne“ evidente, era cu desăvârșire pierdut. Dar de vină nu era doar cunoașterea, gnosis; era ceva profund greșit în felul lui de a proceda. Pentru că aborda aceste chipuri — chiar și ale celor apropiați și dragi — ca și cum ar fi fost jocuri de puzzle sau texte. Nu se raporta la ele, nu-i aparți-neau. Nici o față nu-i era familiară, privită ca un „cineva“, ci era identificată doar ca un set de trăsături, „ceva“. Era așadar o cunoaștere formală, fără nici o urmă de cunoaște-re personală. ªi de-aici provenea indiferența, sau orbirea lui, față de expresie. Pentru noi, un chip este o persoană care ni se înfățișează — vedem, cum s-ar spune, persoana prin per-sona ei, adică fața ei. Dar pentru dr P. nu exista în acest sens nici o persona — nici o persona exterioară, și nici o per-soană înăuntru.

* Dietrich Fischer-Dieskau, celebru interpret de lieduri. (N. t.).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *