Poezii la mintea cocoșului

bizar

Titlul. Nu l-am dorit chiar atât de nostim, el a ajuns așa prin… încercarea de a traduce un termen. Dorind să polemizez cu cei care consideră că toate poeziile moderne prezintă dificultăți la lectură și interpretare, mi-am amintit de o fabulă de-a lui Krâlov, numită în original „Larcik” (casetă mică, cutiuță, lădiță, cufăraș), obiect deosebit de sofisticat a cărui deschidere părea foarte complicată, dar oricât de ingenioase erau soluțiile încercate, ea rămânea închisă, până când cineva a deschis-o simplu, ridicându-i capacul. Fabula (al cărui text nu l-am găsit în versiune românească) are drept morală afirmația, devenită zicală foarte cunoascută și apreciată la ruși : „a larcik prosto otcrâvalsia”, expresie tradusă în română prin cuvintele : „era simplu ca bună ziua, era doar la mintea cocoșului”. Dar abia încercând să rezolvi simplu o interpretare pe care o consideri greșită, poți descoperi o complexitate pe care n-o bănuiai. Cele două mișcări, cea de la falsa complexitate la una mai simplă, „ca bună ziua” urmată de aceea a complixificării inverse, poți să le parcurgi în interpretarea unuia și aceluiași text. Ceea ce mi s-a și întâmplat în încercarea de a-l contrazice pe Hugo Friedrich atunci când a comentat în cartea sa celebră – Structura liricii moderne – poemul lui Karl Krolow :

Clipa ferestrei // Cineva aruncă lumină / De la fereastră. / Trandafirii aerului / Înfloresc, / Și pe stradă / Copiii din joacă / Ochii-și ridică. / Porumbeii ciugulesc / Din dulceața ei./ Fetele se fac frumoase / Și bărbații blajini / De această lumină. / Dar înainte ca alții să le-o spună, / Fereastra cineva / A închis-o din nou.

(1955, Traducere Dieter Fuhrmann, 1969)

Iată și comentariul lui Hugo Friedrich :

„Un poem anecdotic al lui Krolow, Der Augenblick des Fenster („Clipa ferestrei”) are drept subiect inițial un „cineva”. Acesta nu e desemnat mai precis atunci când, după ce și-a executat actul („aruncă lumina de la fereastră”) și după urmările blând-duioase ale acestui act, e numit din nou.. Nici nu se știe dacă acel „cineva” din primul vers e identic cu cel din penultimul. Amândoi – presupunând că sunt doi – au ceva comun : anonimitatea. Deși în interiorul poemului se pronunță cuvinte familiare, această anonimitate nu e dezvăluită. E mai puternică decât orice alceva, mai puternică chiar decât întrebarea ce ar căuta să lămurească dualitatea sau unicitatea acelui „cineva”. Anonimitatea însă neliniștește, înălțând evenimente mici, aparent familiare, din interiorul poemului într-o atmosferă spectrală, într-o dezumanizare estompată ca în vis.”

(Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, [1955], trad. Dieter Fuhmann, 1969, p. 180-181)

Pasajul de mai sus face parte din capitolul V. „Lirica europeană în secolul al 20-lea”, paragraful intitulat „Dezumanizare” din cartea lui Hugo Friedrich. Interpretarea textului prin prisma selectării elementului hotărâtor al semanticii lui, respectiv cuvântul „cineva” și refuzul poeziei de a-l numi ca fenomen specific dezumanizării mi s-au părut a fi o încercare eșuată de a deschide „cutia” (Larcik) interpretării textuale. Deja Umberto Eco considerase că alegerea de către moderni a întrebării „cine vorbește într-un text ?”, ca fiind centrală în interpretare, e greșită fie și numai din perspectiva unei întrebări paralele mai justificate:  „cine suferă sau suportă acțiunile evocate de text ?”. De aci și ponderea acordată de interpret categoriilor „anonimitate”, respectiv „dezumanizare”. Mi se păruse că Hugo Friedrich uitase să ridice, simplu ca bună ziua, „capacul” oricărei cutii textuale, începând cu elucidarea semanticii titlului. Dar și în acest sens, altfel minunatul literat german avea pre-judecăți puternice referitoare la lipsa de importanță pentru operele moderne – e adevărat, nu pentru toate –  a titlurilor, nu numai literare (cf. finalul paragrafului : „Alte observații despre noul limbaj”p. 167 urm.). Pentru poezia de mai sus (și aproape pentru orice alt text modern), principala funcție a unui titlu (din cele trei stabilite cândva de G.Genette : funcția designativă sau denumirea operei, funcția metalingvistică și funcția de seducere a cititorului) e aceea a unui nucleu semantic central cu valoare metalingvistică și metatextuală. În cazul nostru, chiar în titlul originar Der Augenblick des Fenster, avem referirea la ochi (Augen), deși senusul nu e la început activ la nivelul receptării automatizate, întrucât e parte deja din semnificația  unei catacreze cu sens unic de „clipă” (mi sau fi părut mai potrivite denumirile „clipire”, „clipită”). Dacă părțile ferestrei propriu-zise (nemaivorbind de eventualele jaluzele) pot evoca niște „pleoape” avem deja trimiterea evidentă la „ochi” (ca o catacreză redevenită metaforă) care, și în germană, ca și în alte limbi europene, evocă o altă „fereastră” (Fenster), aceea „a sufletului”, acesta temeinic asociat prin istoria culturii cu „sacrul”, dar și cu creația (acestui poem, de pildă). Pleoapele din „clipire” sunt mereu două, iar în spatele lor este un subiect singular și numai unul, așa încât întrebările lui Hugo Friedrich referitoare la „cineva”, chiar în dublu exemplar, apar ca prea „sofisticate” față de „simplitatea” (de la „mintea cocoșului”) implicată în titlul. Însă doar catacrezele sunt simple și automatizate, metaforele nu mai sunt, iar poemul se complică începând chiar cu primul vers care afirmă că acest ochi, remetaforizat, „aruncă” (de fapt verbul german semnifică mai degrabă „scutură”) „lumină”… afară, în lume. „Firimituri” de lumină de la masa „Cuiva” (și ne împăcăm cu Hugo Friedrich) sau doar ale unei Interiorități, aflate cumva deasupra și despărțite de Lume, una hrănită de firimituri de lumină ce-i sunt aruncate. Sau ale Poemului.

Ay ! Cocoșul !…

Mult mai departe de „mintea cocoșului” se va fi găsit Hugo Friedrich cu un alt comentariu, reprodus în cartea sa chiar înaintea celui tocmai menționat supra, acesta fiind dedicat poemului lui Federico Garcia Lorca, El Grito :

Un exemplu de lirică fără om, fără eu e El Grito de Garcia Lorca (în Cante jondo, 1921), un poem în numai câteva versuri. „Elipsa unui țipăt umblă din munte în munte…” Primar nu e spațiul, nici măcar strigătul, ci elipsa, o figură geometrică. Acesta e subiectul inițial al evenimentului, din el formându-se, abia prin reificare secundară spațiul, munții, măslinii, noaptea. Elipsa devine pe jumătate obiectiv, pe jumătate metaforic, un curcubeu negru, apoi un arcuș de violă, făcând să vibreze corzile vântului lungi. De la cine a pornit țipătul, nu aflăm. Numai el există. O expresie umană e detașată de om – și oare, definitiv, e chiar de proveniență umană? La sfârșit, într-adevăr, e vorba despre oamenii care poate au auzit strigătul (…) Ceea ce nu mai umanizează textul. Mai mult, aceste cuvinte sunt puse între paranteze. Poemul privește parcă din mare depărtare și dezorientat, înapoi spre oamenii dezorientați. El Grito e o anonimitate devenită limbaj, evenimentul său e linia sonoră care azi, mâine, ieri atinge munții, măslinii, vântul, dar care nu e de proveniență umană. Garcia Lorca e un mare maestru al poeziei moderne, în domeniul anonimului.

(Hugo Friederich, § „Dezumanizare”, p.180)

Nu. Hugo Fridrich nu merita să i se întâmple așa ceva, să fie surprins că „derapează”, fără să fi fost conștient de acest lucru (spre deosebire de alții, despre care voi mai relata) ! Iată textul lui Garcia-Lorca, comentat supra.

 

Țipătul

 

 Elipsa unui țipăt

 umblă din munte

 în  munte.

 

După măslini,

 negru curcubeu va fi

peste noaptea-albastră.

 

 Ay !

 

 Ca un arcuș de violă,

strigătu-a făcut să vibreze

 corzile vântului lungi.

 

Ay !

 

 (Oamenii din peșteri / afară-și scot lămpașele)

 

 Ay !

 

(1921; trad. Sorin Mărculescu, 1958)

„Țipătul” căruia i-a dedicat Garcia-Lorca acest poem nu e un „strigăt” oarecare, „anonim”, ci strigătura specific spaniolă. Ea nu apare în titlu, dar e elogiată ca refren de-a lungul întregului text : Ay !

Prima strofă afirmă universalitatea acestui strigăt. E comparat cu elipsa care nu e numai „loc geometric” ce marchează „suma” unor distanțe (ale unei țări, de pildă) dar și ceva retoric omis, întrucât e subînțeles. E singura strofă care nu se termină în „Ay!” (lăsat aici în elipsă).

Străbate măslini și nopți.

Însoțește muzica și dansul.

Ultima strofă, cea dintre paranteze, sugerează chiar faptul că, departe de a fi un element de dezumanizare, acest sunet va fi marcat părăsirea de către omul primitiv a peșterilor sale altamire, cu frescele lor pictate în tăcere (fără Ay!), la lumina lămpașelor.

Ay! Poemul !

Un comentariu

  1. Profesorului nostru plecăciune în amintirea uceniciei literare de la Daniel Vighi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *