Alexandru Ivasiuc: “Păsările ” sau întunericul

Romanul românesc postbelic este marcat de tentativa asumării traumelor istorice: înlocuind istoria, captivă a ideologiei, el ambiţionează să devină, în acest spaţiu al esopicului şi al umbrelor, vocea ce dă glas glasurilor care nu se pot auzi. Dar această vocaţie de depozitar al memoriei este imposibil de onorat autentic în comunism, de vreme ce partidul este custodele adevărului încadrat ideologic. Limitele contestării şi ale criticii sunt trasate de oficialitate, scriitorul este un element din acest mecanism al transformării lumii. “ Obsedantul deceniu”, cel care îşi află, imagologic, întruchiparea definitivă în cel din urmă roman al lui Marin Preda, este răspunsul, oblic şi imperfect, la provocarea amintirilor reprimate. Adevărul nu poate fi, după 1965, decât unul parţial. Integralitatea rostirii sale ar însemna ieşirea din minciună şi din utopie, ar însemna revolta.

Prin “ Păsările”, Alexandru Ivasiuc participă la momentul de întâlnire al romanului cu tragedia comunistă, o întâlnire cu atât mai încărcată de tensiune cu cât, asemeni lui Paul Goma, scriitorul este supravieţuitorul spaţiului carceral. Acolo unde Nicolae Steinhardt alege insurgenţa “ Jurnalului fericirii”, ca un testament scris în libertate , Ivasiuc optează pentru topirea suferinţei în aluatul ficţional acceptabil cenzurii. Fără a fi un roman clasic al “obsedantului deceniu”, fără a se supune exigenţelor clişeelor de gen, textul lui Ivasiuc este dominat de acest sentiment al incompletitudinii. Există un rest care nu poate fi spus, există o radicalitate a amintirii care nu poate trece în pagină- romanul lui Ivasiuc este marcat de tragismul istoriei, dar şi de tragismul negocierii lui Ivasiuc însuşi cu autoritatea.

Trauma este spectrul care bântuie destinul lui Liviu Dunca. Un alt Dunca, din acelaşi clan Dunca ce îl obsedează pe Ivasiuc, un alt Dunca definit de aceeşi ambiţie a revoltei împotriva familiei ce pare eternă, un alt Dunca ce duce mai departe legatul unui drum de demnitate istorică, asemeni unei poveri imposibil de asumat. În “ Păsările”, revenirea lui Dunca în oraşul său, peste ani, este revenirea în casa care a încetat să mai fie o citadelă. Peste ea a trecut magma unei istorii teribile, vechea comunitate de tribuni nu mai este decât o amintire. Familia este prezentă doar în acest teatru de fum al rememorărilor. Vocea lui Dunca scoate la lumină un continent scufundat, de la bătrânul înălţat ca un patriarh la bunica ce păstrează arta ţinerii împreună a comunităţii. Familia Dunca este un fragment din umanitatea căreia i-a aparţinut şi Ivasiuc. O tandreţe flamandă se ghiceşte în paginile acestei cronici de familie, poate singurul segmentul ficţional în care geniul său se încarcă de o privire nostalgică şi vizionară. Liviu Dunca este înăuntru şi în afara familiei, vizitat fiind de duhul păsărilor ce revine ca un laitmotiv în seria simfonică a lui Ivasiuc.

Trauma lui Liviu Dunca este trauma istoriei pe care o parcurge, ca victimă inocentă în acest secol al victimelor inocente. Construcţia socialismului, efort la care fiul risipitor participă pe un mare şantier, este inseparabilă de extinderea patologică a terorii şi a suspiciunii. Textul lui Ivasiuc, oricât de auto-cenzurat şi de oblic, este depoziţia în care se poate simţi răsuflarea erei comuniste. În jurul lui Dunca se lărgeşte un cerc al singurătăţii, el devine, pe masură ce refuzul său de a denunţa este menţinut, o non-entitate cu care orice contact este inacceptabil. Lecţiile pe care le primeşte sunt lecţii ale supunerii, lecţii care suspendă discuţia despre vinovăţie în favoarea datoriei de a accepta inevitabilul.

Inevitabilul înseamnă fie supravieţuirea personală, ca un act de cinism al conservării, fie recunoaşterea autorităţii revoluţiei, ca zeitate ce reclamă sacrificii umane, dincolo de limitele moralei comune. Liviu Dunca, s-a scris, ar fi un camilpetrescian prins în acest cerc tragic al soartei, un Gelu Ruscanu ce refuză ordinea instituită de laşitate. În secolul comunist, Liviu Dunca nu poate avea luxul subversiv al problematizării. El este strivit,lichidat, anihilat.

Romanul lui Ivasiuc este, în ceea ce are mai profund,imaginea acestei tragedii care nu poate să devină trecut, căci este un prezent etern. Liviu Dunca este atras de acest tunel al amintirii care îl absoarbe. Iubirea pentru Margareta Vinea nu poate suporta apăsarea durerii care se actualizează în mărturisirea sa. Revenit în oraşul natal, Liviu Dunca este un spectru care nu se mai poate acomoda , care nu mai poate iubi, care nu se poate smulge sentimentului de a se fi ratat. Ratarea lui este o stare de inadecvare,căci damnarea urmează pedepsei. Liviu Dunca este captiv în acest univers etanş şi dureros al traumei. Spovedania lui Dunca făcută Margaretei este preludiul despărţirii şi al morţii. Dragostea este abandonată în favoarea fugii ce înseamnă un alt exil, un exil în împărăţia bântuită de pasările obsedante ale lui Dunca. Sinuciderea Margaretei este încheierea unui drum al cărui parcurs este scris de dinainte, ca într-o piesă antică. Liviu Dunca este mesagerul durerii şi creator de durere el însuşi.

Romanul fabricii, cu ale sale convenţionale linii psihologice, roman al soţului Margaretei,cronică a prăbuşirii unui om puternic al zilei, apare, astăzi,ca o excrescenţă irelevantă. Ceea ce durează, inalterat, este nucleul de suferinţă şi de singurătate în care se strânge, ca într-un mormânt, Liviu Dunca. Trecutul este, pentru Dunca, ca şi pentru Ivasiuc însuşi, o cămaşă sângerândă a lui Nessus, una cu fiinţa, imposibil de exorcizat.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    „Obsedantul deceniu”! Obsesia cui, si, despre ce? Despre abuzurile criminale inerente instalării unui regim politic criminal si antinațional? Obsesia celor care in intermezzoul de un șesenal si patru luni,, dintre cele doua epoci staliniste, dejista si ceaușista, au crezut ca s-a terminat răul, și, ca atare pot scrie intr-o anumită cheie despre acest rău, eludând caracterul malign, deci fără de sfârșit, al acestuia? Simt ca nu sunt departe de adevăr, ajutat, bineînțeles, de excelenta recenzie despre romanul preferat al tragicului autor din Maramureșul greco-catolic, mormântul comun, in cimitirul săracilor , dela confluența Izei cu Tisa, la marginea Sighetului, al martirilor românismului! Îndurerat, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *