Alexandru Ivasiuc, “Apa”: puterea şi adevărul

Alexandru Ivasiuc a fost, poate, cel mai interesant dintre personajele ficţiunilor sale. În acest text care a fost viaţa sa, Ivasiuc este modelat de suferinţa în detenţia politică, dar şi de schimbarea la faţă care îl transformă în intelectual marxist. Adaptarea sa înseamnă, ca şi în cazul unui Horia Lovinescu, despărţirea de lumea din care vine şi îmbrăţişarea, dialectică, a adevărului pe care îl fabrică oficialitatea partinică. Literatura sa , remarcabilă prin finisarea ei stilistică, se resimte de povara acestei îndoctrinări elogiate ca alegere a libertăţii comuniste. Modernismul devine, în anumite ocazii, vehicol al propagandei. Victima îşi asuma rolul de crainic al revoluţiei proletare.

“ Apa”,( adaptat cinematografic în 1976, sub titlul de “ Trei zile şi trei nopţi” ),este punctul cel mai înalt al acestui efort de acomodare al lui Ivasiuc la teologia comunistă.Fastuos în nuanţele sale de umbră ca o pânză de Rembrandt, scris cu acea siguranţă ce trădează meşteşugul unui maestru, “ Apa” este , simultan, cronica de familie a lui Ivasiuc , dar şi poemul închinat istoriei în marş, pe cale de a da naştere celei mai drepte dintre orânduiri. Pandant al textelor dedicate “ obsedantului deceniu”, “ Apa” este ficţiunea în care Ivasiuc îşi mobilizează, concomitent, memoria şi entuziasmul său de neofit al revoluţiei. Naraţiunea realist-socialistă a cuceririi puterii de către comunişti este reciclată. Literatura este instrumentul mistificării.

Lumini şi umbre

Oraşul de provincie din Nord al anului 1946 este matricea din care se iveşte Ivasiuc însuşi. El este acel Maramureş pe care Ivasiuc îl evocă, nostalgic, în “ Corn de vânătoare”. El este spaţiul ornat de moştenirea chezaro-crăiască, domeniul locuit de umbrele strămoşilor. Acest acasă a lui Ivasiuc este saturat de obiecte şi de amintiri,animat de mişcarea simfonică a vremii care se scurge ,ritmat de pendulele care se aud din pereţii vechi. Geniul lui Ivasiuc adaugă acestui nivel al romanului plasticitatea rememorării polifonice. Clanul Dunca este unul dintre clanurile care au zidit acest univers al duratei şi al respectabilităţii patriotice. Gesturile solemne ale celor de astăzi sunt oglindirea, peste decenii, a gesturilor săvârşite de cei de dinaintea lor, ca şi cum între epoci comunicarea ar fi neîntreruptă, organică, majestuoasă. Spectrele intră în mobile şi în pereţi şi îi fac pe cei vii să aibă sentimentul că ei poartă, la rându-le, povara pe care nu o pot lepăda, dubla povară a familiei şi a patriei.

“Apa” este cronica sfârşitului acestui univers al ordinii şi al temeliilor. Despărţirea lui Ivasiuc de clanul său este incadrată în schema dialecticii. Tot ceea ce este, acum, certitudine, este destinat sfârşitului şi pierii . Dunca şi cei asemenea lor sunt condamnaţi de istorie, în sentinţa fără apel, sentinţa pronunţată în numele progresului pe care îl întruchipează muncitorii şi partidul lor. Romanul de familie alunecă spre naraţiunea oficială, spre adevărul pe care puterea de după 1945 îl impune, sacrosanct. Tiberiu Şuluţiu, ( politicianul auster în a cărui siluetă se poate ghici Iuliu Maniu însuşi), este reacţiunea onctuoasă, iezuită, catifelată, inamicul împotriva căruia oamenii adevăraţi şi liberi luptă, conştient. Lichidarea lui Şuluţiu şi a celor din jurul său este ofranda dialectică pe altarul zeului marxist al istoriei.

Ridicarea şi prăbuşirea lui Ion Lumei, zis Piticu, gangster şi traficant, este semnul cel mai puternic al dezagregării. Muribundă, lumea capitalistă face să se ivească această prăsilă monstruoasă, în care instinctul crimei se amestecă cu vocaţia posesiunii. Vremurile tulburi sunt vremurile apocaliptice ce anunţă geneza comunistă. Oraşul aparţine acestei entităţi teratologice, ce cumpără şi ucide în impunitate. Piticu este mai mult decât un al capone al Nordului. Prin cumpărarea vilei fostului baron Grödl, el se instalează în postura de întruchipare a noii formule de dominaţie socială. Capitalul este acumulat prin asasinat şi speculă. Decorul vilei este un decor escatologic, dominat de ruina şi de brutalitatea ubicuă. Anul 1946 este anul terminus al unei lumi epuizate. Comunismul are menirea de a fi groparul ei. Logica lui Ivasiuc este limpede ca o lamă : Şuluţiu şi Piticu trebuie să piară, fiecare dintre ei fiind feţele de Ianus ale aceluiaşi rău.

Paul Dunca este personajul ce face legătura între teritoriile ordinii crepusculare şi ale anomiei gangtereşti. Lepădarea de hainele onorabilităţii este semnul, decisiv, al îndepărtării de originea burgheză. Cariera sa de avocat şi complice a lui Piticu este parte din acest traseu iniţiatic care îl conduce dincolo de limitele domeniului strămoşilor săi. Vecinătatea crimei este revelaţia incompatibilităţii sale cu acest regim al sângelui pe care îl întruchipează Piticu. Mântuirea sa este posibilă prin dragostea închinată Herminei, dar şi prin asumarea vinei. Drumul lui Dunca este drumul lui Ivasiuc însuşi, departe de familie, spre un alt viitor.

În moralitatea ficţională a lui Ivasiuc, comunismul este revoluţia, inevitabilă, imposibil de oprit în mişcarea ei, animată de energia conferită de marxism. Revoluţia este actul prin care statul burghez este cucerit şi întors împotriva vechii clase posedante. Evocarea lui Lenin este simbolică, ca un semn al veneraţiei pe care Ivasiuc o are faţă de puterea ce se instalează, spre a dura. Comuniştii sunt, la Ivasiuc, învingători, pentru că ştiu să interpreteze şi să facă istorie, pentru că, în cazul lor, tactica revoluţionară este traducerea angajamentului în favoarea demnităţii umane. Realismul socialist este rafinat ideologic.

Octavian Grigorescu, trimisul centrului ca prefect, înlăturând un oficial tătărescian, este expresia acestei energii devotate, lucide şi profetice. Clişeele sunt interiorizate ca un dat istoric. Grigorescu este muncitorul ilegalist, călit în luptele trecutului, cel pentru care unica viaţă este viaţa de revoluţionar. Grigorescu are siguranţa omului ce nu are îndoieli, căci partidul nu poate greşi niciodată. Statul , o dată cucerit, permite edificarea socialistă de mai târziu. Instituţiile sunt domesticite şi anexate partidului, căci revoluţia este o operă de minuţiozitate birocratică.

“ Apa” se închide cu această promisiune a viitorului comunist, a acelui viitor în care Ivasiuc însuşi este condamnat şi întemniţat, a acelui viitor care înseamnă strivirea caselor în care timpul se închide în obiecte şi toarce, molcom. Toate acestea sunt nimicite şi din acest moment al genezei se înalţă, triumfător, steagul roşu, fluturând învingător.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Un text genial! O „disecție” de mare maestru a perversității multifațetate la care s-a recurs pentru instalarea comunismului etatizat. Este totodată si dovada indubitabilă a faptului că „instalatorii” comunismului și-au dorit o justificare a crimelor. De necrezut! Un regim totalitar in cel mai adevărat sens al cuvântului, având girul inițial tacit, apoi, explicit al occidentului, avea nevoie, sa „prelucreze” in detenție instinctul de supraviețuire al deținuților talentați, pentru opere artistice „justificatoare”. O tragedie nationala in plus, prezentată nouă, cu inegalabilu-i talent de maestrul Ioan Stanomir. Cu admirație, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *