Pierdut în Protocronia (2)

Să fie însă limpede: în istoria științei și culturii au existat cu adevărat momente și situații de „întâietate” care au rămas necunoscute din motive obiective (ca, de pildă, inexistența unei istorii sistematice a științei în zona îndepărtat-orientală). Acolo unde nu există un cadru de dezbatere clar conturat, „o piață a ideilor” funcțională, fulgurațiile, inspirația, realizările originale, chiar „iluminările” sunt sortite eșecului. Or, comunismul a fost, prin excelență, o ideologie agorafobă (în sensul ororii de confruntare publică de idei). Niciun subiect, nicio idee nu erau îngăduite înainte de o îndelungată analiză în laboratoarele de manipulare ale partidului. Metoda controlului asupra concepției unui copil funcționa, metaforic, în toate domeniile gândirii, artei și creației. Nu nășteai când voiai tu, ci atunci când decidea partidul.

bizar
Într-o povestire a lui Borges, împăratul chinez care a poruncit ridicarea faimosului zid a mai hotărât un lucru. Și anume, „ca toate cărțile dinaintea domniei lui să fie arse.” Autocratul asiatic urmărea un lucru precis: abolirea trecutului. El se fixase pe sine drept moment zero al istoriei și al lumii. Nu altceva visează protocroniștii. Ei coboară în trecut pentru a anula întreaga istorie și evoluție socială, științifică și artistică, ignorând faptul că societatea a mers înainte chiar fără prețioasele lor contribuții.
Așadar, chiar fără a nega existența unor „fapte protocronice” (dacă le putem numi astfel), ideea unui protocronism ca formă de afirmare a posteriori nu pot fi percepută decât la modul grotesc-ironic. Promotorii protocronismului sunt indivizi care, pur și simplu, nu acceptă că existența nu e un șir nesfârșit de victorii și că înfrângerea e parte la fel de importantă a jocului. Ei promovează o viziune mecanicistă asupra universului, potrivit căreia există doar zimții unei imense roți istorice, nu și mișcarea, rotirea și energia descătușate de întreg. În realitate, e vorba de un proces, de un comerț necontenit între vechi și nou, între descoperire și confirmare. Deviza lor pare a fi: „Nu doar că sunt singurul, dar am fost și primul”. Că teoriile protocroniste merg mână în mână cu cele conspiraționiste nu face decât să accentueze deriva la care au ajuns, în anumite momente, grupurile umane organizate pentru a impune o identitate politică și istorică de tip dictatorial.
Rândurile de față nu sunt o istorie in nuce a protocronismului românesc. Mă interesează un singur lucru: identificarea modalității în care, în condițiile consolidării în România a puterii neo-staliniste a lui Ceaușescu, grupuri organizate de intelectuali și propagandiști fac din falsificarea în mod grosolan a datelor istorice un modus operandi extins la nivelul întregii societăți. Nu era o noutate absolută. Dan Alexe vorbește despre o adevărată molimă protocronistă în spațiul balcanic și apropiat-asiatic, adică în țările unde procesele istorice au suferit întotdeauna de o fluiditate accentuată. Astfel, albanezul Mathieu Aref este autorul unei cărți, Albanie, ou l’incroyable odyssée d’un people préhellénique, care, pe baza unor speculații istorice și de limbaj, îi desemnează pe albanezi drept strămoșii întregului bazin mediteranean, și de acolo până în Caucaz. Ca și în cazul „dacopaților”, „pelasgii” erau proclamați strămoșii etruscilor, ai tracilor și ai troienilor.
Etruscii și troienii sunt disputați și de un „savant” plin de imaginație din Estonia, Edgar Saks. Pentru acesta, estonii se află la originea întregii Europe Occidentale și Răsăritene. Titlul cărții lui din 1966 e cât se poate de clar: Esto- Europa: A Treatise on the Finno-Ugric Primary Civilization in Europe. Ulterior, în 1981, i-a apărut un alt studiu, cu idei la fel de „originale”: The Estonain Vikings.
Am ales doar două exemple dintr-un arhipelag al smintiților. Cartea lui Dan Alexe furnizează nenumărate alte cazuri de deviații protocroniste, ce brăzdează aproape toată planeta, din Europa Centrală până în Orientul îndepărtat. Din acest punct de vedere, am suferit o oarecare dezamăgire: mi-aș fi dorit ca „dacopații” noștri să fie măcar primii, dacă nu și cei mai iraționali dintre căutătorii de primordialități! Iată că și la acest capitol am fost înfrânți. Imaginația pseudooamenilor de știință e infinită și răspândită pe tot mapamondul. Dacă impresionează (și amuză) ceva, e aerul de seriozitate, de solemnitate, de severă, supremă competență afișată de fiecare dintre acești savanți ai neantului. Ei sunt perfect logici în interiorul sistemului lor de referințe, dar complet opaci la rațiune și la dovezile de natură istorică.
După anii de pacificare ce au urmat retragerii trupelor sovietice din România, țara a adoptat un curs al reformelor controlate. Spre deosebire de Ungaria, cu „gulaș-comunismul” ei ce permitea libertăți la care cetățenii români, bulgari ori albanezi nici nu visau, de Polonia, unde se acceptase (fie și demagogic) principiul pluri-partidismului, România a rămas în tot acest interval un bastion al totalitarismului. Existența partidului unic nu era pusă în discuție în niciun fel, iar măsurile de liberalizare într-un domeniu (de pildă, în politica culturală, ceea ce a permis traducerea în România a unor autori precum Soljeniț`n — e adevărat, nu Gulag-ul — și Franz Kafka, acesta din urmă fiind sub interdicție în Cehoslovacia) erau imediat contrabalansate de măsuri inumane. Ca de pildă, legea interzicerii avorturilor sau, ulterior, a relațiilor cu străinii.
În acest context, un articol care a trecut aproape neobservat, al lui Edgar Papu, în cea mai liberală revistă a epocii, „Secolul 20”, se metamorfozează pe parcursul câtorva ani întro rachetă cu nenumărate trepte și focoase. Nu există o explicație limpede pentru transformarea unui intelectual respectat în ideologul unei doctrine în cel mai bun caz ridicole și întrun promotor plin de râvnă al absurdității îmbrățișate de Partidul Comunist. Nimic — sau aproape nimic — din biografia sa nu anunța cariera de port-drapel al unui curent cultural-ideologic retrograd, și totala aservire față de forțele ultrareacț ionare din cultura română. Debutase editorial în 1936 și desfășurase o promițătoare activitate de istoric al ideilor și filosofiei. Arestat și întemnițat în 1961 pentru presupusa participare la un complot antistatal (în realitate, era condamnat pentru profunda lui credință religioasă), a petrecut mai mulți ani în închisoare. Deși accesul în învățământul superior i-a fost blocat, a reușit să publice, începând cu anul 1967, o serie de cărți de istorie și teorie literară. A prefațat lucrări importante ale culturii umanității și a tradus, singur sau în colaborare, autori precum Epicur, Lucrețiu, García Lorca. E coautorul primei transpuneri integrale în românește a capodoperei lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha.
Retras printre cărți, Edgar Papu cultiva un anistorism plin de melancolie, refugiat printre concepte de-o perfectă inactualitate precum „frumosul”, „visul”, „barocul”, „formele genului liric” etc. Ceea ce intrigă e de ce tocmai un astfel personaj, cu o biografie aflată la antipodul profilului activistului de partid, s-a aflat la baza uneia dintre cele mai mari diversiuni ideologice ale comunismului românesc. Edgar Papu nu era însă chiar atât de naiv încât să nu fi fost conștient de rolul ce i se atribuise. Drept dovadă, în toamna lui 1977, el devenise colaborator pe față al aparatului de propagandă al Ministerului Afacerilor Externe, o anexă a Securității. Vizita unui „tovarăș” din cadrul instituției îl umple de bucurie. Fără să ezite, întocmește „un fel de eseu” care ilustrează „ideea protocronismului”. Ce urmează depășește orice imaginație: „Eu i-am citit ciorna, urmând după unele observații ale lui, să scriu și textul definitiv.” Colaboraționism în cea mai degradantă formă. ?i nu întru totul inocentă, o dovadă că savantul nu era tocmai lipsit de simț practic: „Dar i-am sugerat și altceva și el a primit, anume ca unii dintre noi să țină conferințe pe această temă în marile centre culturale străine. El a găsit foarte judicioasă această sugestie.” (Pappu, 2005: 39). Patriotism, patriotism, dar o mică răsplată nu strică!

_______________
Borges, Jorge-Luis.Eseuri. Traduceri și note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică, Andrei Ionescu și Tudora Șandru-Mehedinți, Iași, Editura Polirom, 2006.
Pappu, Vlad-Ion. Edgar Papu și protocronismul în spațiul revistei „Luceafărul” , București, Eikon, 2005.

2 Comentarii

  1. Cand vad mutra unor USRisti pe toate siteurile, genul Claudiu Nasul, băiatul mamei si tatei părăsită in parlament, parca protocroniatii nu mai suna asa de rau. E vid in politica, in cultura, in orice.

  2. Toate aceste aberatii sint derivatii marginale ale curentelor Istoriei ”oficiale” si grave , hetrodoxiile acesteia : o istorie sacra profana , istoria mintuirii seculare , colective si inevitabile ( sau , cum se mai spune acum , inconturnabile ) . Istoria este diapazonul ideologiilor , matricea lor plastica , la fel de selectiva si de capricioasa ca si memoria individuala . Puritanii din Noua Anglie erau noul Israel , britanicii – urmasii troienilor si/sau ai celor zece triburi pierdute iar nemtii Reichului lui Bismark se credeau alesi sa conduca si sa lumineze Lumea cu Hegel si Schopenhauer ( ca sa nu mai vorbim de catastrofismul rus ) ; dacopatia e varianta in nota comica a galo-patiei , raspunsul intirziat al unui spirit debil , evocind melancolic stupiditatile deprimantului sec. al 19-lea . Nici azi nu stam cu mult mai bine , la celalalt pol postmodernistii arata ca de fapt nu exista nicio istorie obiectiva : ne zbenguim fara rost printre resturile incoerente ale unui text fara autor . In versiune neo-hegeliana ”conservatoare” , foarte gustata si la noi ( ca tot ceea ce e mai nou si vine de ”dincolo” ) , Istoria ortodoxa suna cam asa : ”poporul” alb si crestin ( nationalismul poate avea granite dialectice foarte maleabile ) , botezat recent euroatlantic si , din motive de ”constiinta istorica” ( cam ipocrita ) , adoptind si ingredientul ”iudeo” ( solutie deja sugerata si de Nietzsche , care vedea in supra-om o incrucisare de arian si evreu ) , asadar , greco-romano-iudeo-crestin ( circumscriind aria civilizatiei si delimitind-o de tenebrele exterioare ale chinocefalilor si altor necredinciosi predestinati ) , acesta e poporul ales de Planul Spiritului-Geistului de dinainte de veacuri , plan (design) care se mai numeste si Evolutie ; toate celelalte popoare sint schite , ciorne , rebuturi , pseudo-culturi si pseudo-religii , cioturi ale Evolutiei providentiale care vor fi depasite prin selectie naturalo-spirituala ( care se mai numeste , in jargon , ”conflictul civilizatiilor” ) – sau integrate cu condescendenta ca mo(n)stre ale inocentei primitive , trecute prin carantina si , eventual , deparazitarea clasica , materie prima artistica si industriala pt. gusturile erotice mai avangardiste – , pina ce adevarata Cultura a veritabilei Umanitati va reusi sa se impuna peste fata planetei , cind Istoria se va fi incheiat , triumfal , in trepidatiile tele-evanghelistilor texani si printre reclamele la unicele sampoane autentice . Schema e cam aceeasi , cu deosebiri de la caz la caz , mai mult stilistice , chestie de management comunicational .
    p.s. Borges nu a inventat , tiranul Qin Shi Huangdi , ”demn” predecesor al lui Mao , a provocat un adevarat dezastru cultural , o tentativa de stergere a memoriei culturale si istorice , asadar o revolutie culturala . Nimic nou sub Soare …

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *