ÎN CARE E VORBA DESPRE UN NOU ROMAN. Zeppelin este cea mai recentă carte publicată de Adrian G. Romila. Este un roman nu foarte mare, dar mai ales generos, o carte care te lasă să intri în ea prin multe ”uși” și despre care simți, după ce o termină, că mai are și (multe) altele.
Mai mult decît atît, a propos de ”uși”, de ”intrări”: cine îi știe proza acestui foarte bun scriitor sau cine știe măcar precedenta carte a lui Adrian G. Romila, mă refer la volumul de proză scurtă ”Mici schimbări în viață”, poate intra, ca să zic așa, direct de acolo. În ultima parte a volumului de povestiri mai înainte invocat, există una care se intitulează ”Cronicile Americanului călare”. Ei bine, personajul central al acesteia – Medrea Ion, zis și ”Gion Midăr” – este dus, modelat puțin altfel (”Gion” pleacă în SUA din România de undeva de lîngă Sibiu; personajul din roman părăsește România cu destinația SUA de undeva din zona Aradului), în romanul mai sus numit. Și, împreună cu el, este transferată și o bună parte din ”recuzita” sa de personaj debutat în proza scurtă – experiența americană, gustul pentru aventură și imprevizibil, profilul de lider eroic. Pe ”Gion Midăr”-ul din ”Zeppelin” îl cheamă Aron Mureșanu și are cu el, desigur, și o armă, la propriul, redutabilă – ”vincesterul”; în nuvela din volumul de proză scurtă, această armă care are în jurul ei o bogată și binemeriată mitologie îl ajută, dar în roman, nu cine știe ce în cele din urmă…În ambele proze, personajul umple pregnant, cum-se-cade paginile cu personalitatea sa; Aron Mureșanu e memorabil și captivant. De fapt, ce vreau să spun, de fapt, cînd invoc aceste vase comunicante între speciile prozei pe care o face acest autor nu e în primul rînd faptul că Adrian G.Romila își duce un personaj dintr-o carte în alta, ci, mai ales, că își duce de la o carte la alta buna dispoziție de scris. Aș insista puțin, de fapt, asupra acestei idei.
SAU DESPRE PLĂCEREA DE A SCRIE LITERATURĂ. Cred că este important și cred că se cuvine a fi punctat: Adrian G. Romila are o imensă plăcere de a scrie. Iar cea mai recentă carte a sa etalează, o dată în plus, în mod cît se poate de clar, această plăcere de a fi scriitor. Chiar dacă, poate, în realitate nu face deloc așa, mi-l pot foarte ușor imagina pe Adrian G.Romila cum zîmbește cînd întoarce din condei cîte o frază, cum intră în pagină aproape cu totul (pagină clasică sau pagină de computer – nu știu cum anume scrie-, dar pentru a ilustra acest gînd diferențele sînt irelevante), cum se lasă confiscat de succesiunea detaliilor pe care le înșiră în fraze cu un discret, dar prezent sound muzical adesea (bunăoară cînd descrie o panoramă sau, pasiunea nu se uită, cînd povestește ce e un vas, ce e pe un vas, cum e pe un vas). E o plăcere de a scrie care iradiază – nu fiindcă dă neapărat impulsuri identice (poate da și așa ceva, mă gîndesc – să vrei să scrii contaminat de plăcere lui Adrian G.Romila de a scrie), ci pentru că, instant aș zice, cititorul o simte. Și îi place. De fapt, formula de început a acestui pasaj nu e completă – ea sună mai bine, mai adecvat așa: Adrian G.Romila are o imensă plăcere de a scrie și, cînd scrie, o face foarte bine!
EGO –PROZA. FOARTE DE BINE. Două vorbe, neapărat, care pot sta drept o ”casetă tehnică” prin care se cuvine să fie marcată această apariție editorială recentissimă. Cartea lui Adrian G.Romila apare în admirabila colecție de proză românească la zi coordonată de Lucian Dan Teodorovici, EGO.Proza. Este o colecție care a trecut, am numărat bine, de suta de titluri – and still counting…Și este foarte bine așa!
PROFIL:
Adrian G. Romila (n. 1974) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. În 2005 a finalizat un doctorat în folclor şi antropologie culturală. A debutat cu poezie (1996) în Symposion, suplimentul literar al ziarului 24 ore din Iaşi, şi a scris articole în presa studenţească de la sfîrşitul anilor 1990. Volume publicate: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009); De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectură (eseuri de critică literară, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012; volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iaşi, nominalizat la Premiul Naţional de proză al Ziarului de Iaşi şi selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013); Radio în zăpadă (proză scurtă, 2014); Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viaţă (proză scurtă, 2016). A contribuit cu texte la antologii publicate de Editura Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliţie (2016) şi Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor (2017). Scrie frecvent eseuri şi cronici literare în presa culturală.
XENOPOL. ISTORIC DE-AL NOSTRU. A propos de intrările generoase către sensurile acestui roman pe care Adrian G. Romila ni le oferă, există undeva, aproape de mijlocul cărții, cîteva pagini care indică într-un mod aparte și, totodată, invită la aceste posibilități. Sunt pagini care spun, cu alte cuvinte, ce poate face literatura, ce poate face o carte – în primul rînd, ce poate face această carte cu atenția și cu mintea unui cititor sau a altuia care acceptă să îi primească drept cadou lumea ei de sensuri.
Aș spune că pasajul de la mijlocul cărții poate fi luat drept o dorsală hermeneutică a romanului. Una dintre cele posibile, dar una realmente solidă.
Andrei e numele personajului principal din ”Zeppelin”. Gazetar, pasionat de istorie. Cîndva, la Universitate, student al unui ”bărbat înalt, cu barba rasă și favorite stufoase” – student adică al lui A.D.Xenopol. De la acesta învață că istoria ”e o sumă de fapte” care se împart, la rîndul lor, în ”fapte de coexistență și fapte de succesiune”. Și, mai departe, analitic despre cele două tipuri de fapte – ”primele se desfășoară în același spațiu și sunt aproape contemporane, nu sunt afectate de timp și nu sunt foarte deosebite între ele. Celelalte sunt la mare distanță, cronologic, și, desigur, deosebite, asupra lor a acționat inevitabil timpul și le-a transformat pînă la a fi opuse și greu de asociat.” Ce relevanță are această distincție? O-ho: foarte mare! Nu am spus pentru a epata că paginile acestea care se referă la ce e istoria, la ce a spus și cum poate fi înțeles – prin ochiul literaturi – A.D.Xenopol reprezintă o cheie importantă pentru înțelegerea acestui roman.
IATĂ CUM SE POATE TRADUCE ÎN LITERATURĂ CEEA CE A SPUS XENOPOL. Un citat mai lung și relevant: ”sigur, nimeni nu-l credea că văzuse scheletul, pentru că puțini erau cei care putea trece de la coexistență la succesiune. Puțini puteau privi istoria ca pe o imensă epopee, în care la un capăt se văd zei, semizei, uriași, eroi și oameni, iar la celălalt ființele inteligente, creatoare și iubitoare de pace din secolele viitoare. Între aceste două capete erau ei, oamenii acestui secol promițător. Și nimeni nu-l credea pentru că pur și simplu nimeni nu stătea să asculte poveștile greu de crezut ale oamenilor și să le pună cap la cap, să încerce să le lege și să vadă unde există vreo coerență. Să asculte coexistențele, ca să scoată succesiunile, cum s-ar zice. Bunăoară, povestea răspîndită de el în oraș, apropiată de cea a țadicului Rothman, de la sinagoga de lemn, apoi cea a lui Moș Gheorghe din Turn, apoi de cele care vor mai fi apărut. Nu erau toate aceste cugetări numai bune de băgat în cartea lui despre Oraș?
Coexistențe și succesiuni, cum ar zice A.D. Xenopol! Coexistențe și succesiuni cum gîndește Andrei Toma (necredinciosul? dar mai ales neliniștitul…), personajul principal din ”Zeppelin”, că ar putea face atunci cînd va scrie cartea care îi va aduce liniște și sens în viață! Coexistențe (legate între ele prin multe fire și a căror descoperire este ”picurată” cu multă abilitate, într-o progresie care vădește, între altele, o tehnică foarte bună de a construi o intrigă) și succesiuni (spectaculoase), așa cum chiar face Adrian G. Romila în acest roman. Unul, desigur, despre ”zei, semizei, eroi și oameni”, dar și unul din care se mai între-vede ceva foarte important. Și anume:
MAGIA LITERATURII ȘI SUSPENDAREA TIMPULUI. Legat de sensul paragrafului de mai sus, îmi iau plăcuta libertate de a scrie, fără vreo precauție, despre magia literaturii; și îmi vine să spun că am voie să fac aceasta, cu atît mai mult cu cît nu sunt (ceea ce, foarte probabil, nu voi fi niciodată) un critic literar de specialitate…Ei bine, pentru mine, unul dintre cele mai puternice semne care dau seama exact de magia literaturii este capacitatea celui care scrie o carte de a îngheța timpul. Și mai mult chiar: de a îngheța timpul și de a crea iluzia că acesta este suspendat, de a-l face uitat. Direct spus și, din nou, fără nici o precauție, doar cu multă simpatie și empatie pentru tipul de literatură pe care îl practică acest autor: cel mai recent roman al lui Adrian G. Romila face aceasta – îngheață și suspendă timpul – într-un mod remarcabil.
MAI MULT DECÎT ZEPPELIN; POATE CHIAR PEȘTE. Poate că sunt exagerat de speculativ, dar simt că este mai bine să notez această idee decît să regret că nu am făcut-o. Zeppelinul știm ce este; vedem și de pe coperta romanului lui Adrian G.Romila una dintre formele sale posibile, clasicizate aș zice. Dar Zeppelin e și cartea care prinde, între altele, ceva din duhul unui intersecții de secole și nu oricare: ci două, foarte importante (și în sine, și prin consecințele lor, și prin felul în care, și în bine și în rău, s-au văsat unul într-altul), anume, secolele 19 și 20. Doua secole care dau seama, simultan, despre forța tradițiilor și despre fragilitățile acestora, despre forța modernităților (căci sunt mai multe – invoc, pe repede înainte o carte de eseistică excelentă care așează, într-o ordine seducătoare, multe lucruri în această privință: ”Elegie pentru uman” de Radu Vancu) și despre fragilitățile acestora. Nu speculez în gol: un zeppelin seamănă și cu un pește. Peștele este unul dintre simbolurile puternice ale unei anumite religii – creștinismul. Zeppelin, cartea, are și o dimensiune etică – nu într-un fel demonstrativ, agresiv, ci mult mai suplu. Finalurile de acțiuni pe care le modelează scriitura lui Adrian G. Romila au sens etic; la limită, au un sau se supun amintirii unui miez religios, la limită creștin. Și, din nou, în sensul observației istoricului A D Xenopol, ele trimit, dimpreună cu imagina tutelară (aceea a zepellinului-pește salvator) la ideea că timpul literaturii e o sumă de timpuri: nu e numai spirală, nu e numai săgeată; e suma lor care dă cu mai mult decît fac fiecare în parte. Cartea lui Adrian G.Romila le prinde foarte bine pe toate acestea, duhul ei le sugerează pe toate acestea – și aceasta este foarte bine. Le îngheață în timpul magic al literaturii despre care aduceam vorba și ceva mai sus.
DESPRE CE, CUM, CÎND. Începutul secolul trecut – anul 1900 plus minus cîțiva ani – este, în sine, un rezervor imens de fapte, sensuri, simbolistică. În oglindă și cât se poate de logic: e și un fel de rezervor pentru proiecții contrafactuale (pentru un istoric, nu atît de folositoare pentru un demers strict istoric, dar în multe alte privințe, umanist chiar, un foarte gros ”filon de aur”; pentru literatură, nici nu mai insist cît de gros…). Cartea lui Adrian G.Romila are aproximativ 220 de pagini – și invoc acest număr pentru a puncta, și din această perspectivă (oarecum) cantitativă foarte buna performanță literară a acestui autor: în atît de (relativ) puține pagini, ”Zeppelin” atinge, survolează, adîncește atît de multe teme, idei, sensuri, sugestii, posibilități.
Căci zeppelinul este, deopotrivă, modernitatea, privirea asupra tradiției, privire auctorială, lumea veche, lumea nouă, e pește, e sens, etică, distanță (dar nu foarte mare, nu atît de mare pentru a pierde detaliile – fiind ficțiune, detaliile posibile). Căci, ”privită în lung, de sus, eventual dintr-un zeppelin, istoria, cu cele de crezut și cu cele neverosimile, îi părea o singură poveste”.
NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT, DAR EU SÎNT FOARTE BUCUROS. Încă două vorbe, foarte pe scurt, într-un registru cît se poate de personal: mă bucură faptul de a-l fi descoperit, anul acest, pe Adrian G.Romila (și pe el, și literatura minunată pe care o scrie) & lectura acestui cel mai recent roman al lui Adrian G. Romila a fost realmente una dintre marile plăceri literare – consumate, recunosc, repede (căci, foarte repede după ce a ajuns cartea la mine, am citit-o, captivat, în numai cîteva ore).
