După 1989, în răsăritul Europei vor exista o serie de reveniri la nomadism; pe plan internațional se va produce o nouă migrație, atunci cînd noile democrații vor slăbi controlul la frontiere, iar pașapoartele vor fi obținute pentru prima oară de către toată lumea, după decenii de interdicție. Europa Centrală și cea Occidentală se vor confrunta cu valuri de emigranți, inclusiv cu zecile de mii de țigani din România. Odată cu destrămarea Iuguslaviei datorită unui dureros și crud război, țiganii de acolo vor îngroșa rîndurile acestora. În Germania – principala lor destinație -, vor erupe atacuri xenofobe, iar grupuri de autoapărarea vor lansa acțiuni împotriva lagărelor și căminelor pentur țigani și alți refugiați sau muncitori imigranți. Se fac tot mai multe presiuni în favoarea expulzării celor veniți cu ani de zile înainte și care nu obținuseră dreptul de reședință, la fel ca și pentru amendarea contituției țării și înăsprirea legii cu privire la acordarea dreptului de azil. În 1992, guvernul federal și România încheie un acord de repatriere. Tulburările în privința migrației legale și ilegale vor fi la fel de răspîndite și în țările central-europene, în timp ce divorțul de catifea dintre Cehia și Slovacia va crea noi baze pentru aplicarea unor reglementări stricte și exclusive cu privire la cetățenie, și aceasta într-un mediu în care dușmănia arătată țiganilor se situează la cote înalte.
Pe fundalul acestor tensiuni sporite, înființarea în 1993 a pieței unice în cadrul Comunității Europene a adus cu sine acțiuni îndreptate spre o standardizare a politicii în privința pătrunderii cetățenilor din afara C.E. , dar și o atitudine dură față de cei care solicită azil, acestea fiind contramăsuri la deschiderea granițelor interioare, în vederea liberei circulații a cetățenilor C.E. – o libertate care, totuși, nu elimină restricțiile impuse în plan național cu privire la dreptul de lucru sau de deplasare, precum ”carnetul de circulație” francez.
