Simplu spus și de la bun început: am jucat fotbal cu Doru Branea. Doru, cum îi spun prietenii; adică Dorian Branea. Mulți dintre cei care citiți, sper, acest text probabil că îl știti pe Doru ca pe un foarte performant diplomat cultural; și este cît se poate de firească o asemenea percepție. La ICR Vașovia sau la ICR Londra, ca lider al acestor instituții, Doru Branea a făcut lucruri memorabile. Este posibil să îl știți și în calitatea lui de eseist și de critic literar – cînd a izbucnit în zona aceasta, acum mai bine de două decenii, Dorian Branea era cu adevărat excepțional. În mod cert, lider de generație. Se poate ca unii dintre dumneavoastră să îl știți și ca actor în zona ONG-urilor și chiar în zona politică. Sînt însă sigur că faptul de a fi jucat fotbal cu el poate fi trecut în contul celor mai puțini dintre posibilii, și dezirabilii cititori a acestui mic text. Eu am făcut-o. Deci, vorbesc, inclusiv cecea ce o să spun mai jos, în deplină cunoștință de cauză 🙂
Doru era, pe terenul de fotbal, cum e și în diplomație, cum e / era și în critică și eseistică, cum și în acitivismul său civico / politic: foarte foarte bun și foarte inteligent.
Pe bune, știti cum juca? Foarte simplu: Doru era un număr 10.
De fapt, la această idee, aparent excentrică, am vrut de fapt să ajung cînd am început să scriu în felul în care am ales să o fac. Cum era ca nr. 10 Doru Branea cînd, prietenește, jucam fotbal acum două decenii, așa e și în ceea ce am enunțat mai înainte distinct de fotbal!
Așa e și în cartea aceasta de eseistică – o carte de debut de zile mari!
Ce este un nr 10 în fotbal? Deși cred că detaliile acestea le știu și mulți dintre cei care nu sînt deloc interesați de acest fotbal – inventat, cel puțin în ceea ce privește latura sa modernă, cea cunoscută azi, cu mici midicări, fix în țara în care acum Doru e diplomat – voi rezuma cîtea dintre notele definitorii puternice.
Și nu voi numai aceasta. Voi mixa la enunțul inițial cîte o observație scurtă cu privire la cartea pe care o survolează acest text și care e născută, spun asta cu plăcere încă o dată, din mintea unui număr 10.
Așadar, un număr 10:
Face diferența. Și iată ce ne spune despre aceste eseu Mircea Mihăieș, cel care a coordonat teza de doctorat pe care stă această carte: ”ne aflăm în fața uneia dintre cele mai complete (dacă nu și exahaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în SUA!”
E generos: în primary reseach zeci, de fapt sute de cărți sunt topite pentru o asemenea cercetare. Cărțile cele mai relevante pentru o tematică atît de generoasă.
E atent și e riguros: decupajul istoric esteamplu, el ține un secol: 1900-2000. Focusul cercetării este direcționat asupra volumelor dedicate – exclusiv sau în cea mai mare măsură – itinerarelor americane.
Vede și gîndește foarte limpede jocul. Dă pase decisive: În ”Stalele Unite ale românilor”, avem linii de discurs privind ceea ce Dorian Branea numește ”metabolizarea dimensiunilor cruciale ale civilizației americane”; linii de discurs care vorbesc despre expunerea românilor la aceste dimensiuni cruciale. De genul acesta: autopercepție identitară; religie, credință, instituții religioase, morală publică, politică mainstream, politică radicală; istorie, civilizate; economie; erotism; rasism, educație, ceremonii publice, cultura timpului liber; eco-teme.
Sutează spectaculos: și marcheză din multe pozitii! Avem mai multe direcții disciplinare cu care putem să luăm în posesia această carte. Astfel, ea este un document apărat istoric – avem o consistentă istorie implicită a relațiilor româno-americane. E și un document sociologic – un document de primă mână de sociologie literară. E și un op cu o patină evident politică – o asemenea apeciere derivă din ceea ce am spus despre istorie, fiindcă în această carte avem repere importante cu privire la politica americană din ultimul secol întreg. E, nu în ultimul rînd, și un document eseistic și academic: e o teză de doctorat rafinată convertită în carte.
Are viziune si eleganță: Doru Branea dă ”prima istorie literară a cărților românești de călătorie peste Ocean publicate în secolul 20”. De asemenea, dă un foarte convingător portret al ”idealului ultim al acestor călătorii – AMERICANITATEA”.
Ar fi mult mai multe de spus – și despre ce e un număr 10 și despre cum aceste calități nu țin doar de un teren de fotbal, ci se pot converti, benefic, și în alte domenii la care, vorba aceea, nici cu gîndul nu gîndești. În literatură, bunăoară. Mă opresc însă aici, sper, incitînd la lectura acesta acestei cărți.
Despre care reafirm și întăresc următoarea idee: Statele Unite ale Românilor este o excelentă carte de eseistică, o carte cu foarte multe virtuți. Este un debut editorial/eseistic remarcabil!
