Jurnalul unei cititoare de jurnal

25 iunie 2017
„When you talk to other people, they lose interest-but when you talk to yourself, people want to listen in.”

Acest citat din John Ashbery peste care dau în jurnalul lui Radu explică puterea de seducție tot mai evidentă (poate doar pentru mine?) a scrierilor biografice și a poeziei confesionale. În dimineața aceasta, Matei a dormit nefiresc de mult, pentru ca eu să pot citi mai departe din jurnalul lui Radu-îmi spun. Titlul inițial al acestor note de lectură ar fi trebuit să fie : „Jurnal anhedonist”. Apoi: „Apocalipsa veselă”. Am prostul obicei de a începe să scriu despre o carte în timp ce încă o citesc. Asta pentru că nu pot scrie decât la cald, prelucrând intuiții de moment, fără să aștept închegarea unei coerențe finale, poate pentru că acea coerență nu poate fi ferită de ceva artificial, construit post factum (post lectură). Bineînțeles că acum, în timp ce scriu aceste rânduri, sunt încă în plină lectură, dar nu mă pot abține, din mine însămi nu pot ieși. Mai am câteva zeci de pagini din jurnal, iar cartea aceasta s-a tot mutat de pe un raft pe altul în biblioteca mea interioară. Acum stă așezată cuminte între două autobiografii, „Mein Leben” a polonezului germanizat și germanofil Marcel Reich-Ranicki, respectiv „În mișcare. O viață”-a neurologului hedonist și iubitor de jurnale Oliver Sacks. Poate părea bizară această așezare, dar pentru mine nu e lipsită de noimă. Toți trei au în comun cultura umanului, o cultură care își face un program din reabilitarea ideii de om. Nu știu dacă mă fac bine înțeleasă, dar încerc să vorbesc pentru mine, în speranța că mă vor înțelege și alții. Jurnalul anhedonist și ascetic al lui Radu Vancu așază umanul (empatia) mai presus de cultură.
24 iunie 2017
Dacă treci cu vederea câteva detalii revelatoare, ai putea crede că ceea ce citești e opera unui învățat medieval care încearcă să-și raționalizeze, scriind, poziția sa în lume, eliberându-se de presiunea relației cu moartea, cu poezia, cu ceilalți, cu un dumnezeu de multe ori incert (un dumnezeu al poeziei și al poeților). „Zodia Cancerului” este jurnalul anhedonist al intoxicatului de literatură (nicio plăcere, niciun viciu banal, nici măcar nesul lui Cărtărescu nu poate fi identificat aici, doar viciul suprem: literatura/poezia; literatura e unica realitate, e hiperrealitate; restul e context și plasă de siguranță; familia e vaccin împotriva depresiei), mizerabilist, mortuar, exasperant de serios, paideic, suprasaturat de poezie (jurnalul e poezie), cu respingerea trupului, a carnalului, când preocupat de propria-i relevanță culturală, când suferind de sindromul impostorului (de care poate doar Nietzsche dintre toți artiștii e ferit), dar și empatic, altruist (deschis față de ceilalți), uman, prea uman, teleportat aproape inexplicabil în spectacolul culturii actuale. Radu Vancu e un ascet sângerând (rectal), ispășind un hybris de care e hiperconștient.

23 iunie 2017
„Zodia Cancerului”, jurnalul pandeterminist, pluristratificat și tanatofil al lui Radu Vancu, e emanația aceluiași creier hiperlucid și hipersensibil la toate dimensiunile realului, inervat și supraexcitat de poezia-viață. Toate scrierile lui Vancu sunt biografii, rescrieri obsesive ale sinelui, versiuni scriptice ale vieții (texistența). Poezia e o zonă a biograficului în aceeași măsură în care jurnalul e o formă de poezie (născută, în mod paradoxal, tocmai din neputința de a scrie poezie). Această clamată egalitate euristică între viață și cultură vine din neputința (ne-voința) de a le disocia și din atitudinea ambivalentă față de prima. Ce îi reproșează Radu Vancu vieții este imprevizibilul și ubicuitatea morții. Ca om, Radu se simte un „târâie-sicriu”, purtat dintr-o parte în alta de loviturile destinului. De aici nevoia unei plase de siguranță (familia). De aici suprasaturarea cu sens a tuturor dimensiunilor (t)existenței. Diferența fundamentală între viață și cultură este predictibilitatea. Dintr-o neliniște interioară nedisimulată/din superstiție culturală, diaristul caută peste tot semne, sincronicități, indicii, avertismente, promisiuni ale mântuirii. Scrisul raționalizează și semantizează toate inadvertențele realului, umple goluri, creează iluzia fără de care absurdul ar deveni periculos de evident. Deloc întâmplător (căci nimic nu e întâmplător la Radu Vancu, precum într-un roman realist comme il faut), întâiul titlu nepublicabil al „Cantosurilor domestice” este „Dragă sinucidere”. Sinuciderea tatălui, sinuciderea poeților, sinuciderea ca potențialitate și ca sabie a lui Damocles constituie hintergrundul afectiv care luminează crepuscular tot acest continuum viață/poezie/jurnal.
Poate cel mai important aspect al jurnalului este calitatea sa de pledoarie pentru poezie. Radu Vancu este, așadar, un advocatus al poeziei ca receptacul al emoției-inteligență (într-o epocă în care, așa cum observă Erich Fromm, emoția e tot mai des tabuizată și detașată de creierul-rațiune). Jurnalul e poezie.
Într-o civilizație a spectacolului, a exhibiționismului și verbiajului incontinent al rețelelor de socializare, jurnalul intim părea să-și fi pierdut relevanța (tocmai prin această supralicitare a sa, printr-o exhibarea necontenită a intimității care a dus la aparenta superfluitate a jurnalului-carte). În siajul jurnalelor paideice ale lui Nicolae Steinhardt, Gabriel Liiceanu și mai ales Mircea Cărtărescu, Jurnalul lui Radu Vancu marchează o nouă reabilitare a lui intimus cu corolarul redescoperirii jurnalului ca gen originar (Eugen Ionescu), dar nu mai puțin o celebrare a umanității, a toleranței, a deschiderii fără rest către ceilalți prin iubire.
19 iunie 2017

Libertate. Prima zi. Luni, vacanță, Matei la creșă. În prima parte a dimineții, după ce l-am hrănit/iubit/împachetat și trimis la creșă pe Matei mi-am exersat germana brodând la referatul despre „Effi Briest”. Ultimele trei pagini le-am lăsat pe mâine ca să pot să citesc din jurnalul lui Radu. A apărut și o cronică a lui Iovănel, dar m-am abținut să o citesc, ca și când ar fi posibil un spoiler în scriitura intimă. Vreau să-mi produc propria țesătură die idei în legătură cu jurnalul acesta.

18 iunie 2017

Jurnalul lui Radu Vancu, animal uman cald și empatic, îmi hrănește credința în pandeterminism și sincronicități suspecte. Probabil că a trebuit să citesc acest volum de poezie a vieții (pentru Radu, poezia și epistola/jurnalul țin de o literatură omogenă a biograficului) pentru a-mi rezolva cearta cu poezia. Cândva, în traseul meu existențial, a survenit un blocaj, un refuz (in )conștient al poeziei. Curiozitatea naște curiozitate la fel cum lipsa de interes naște lipsă de interes, astfel încât golul meu cultural numit Poezie s-a adâncit cu fiecare an. Dacă nici după ce termin jurnalul-pledoarie pentru poezie nu-mi fac un program de alfabetizare poetică, nu cred că va mai exista (cel puțin nu prea curând) un astfel de imbold. Se prea poate ca poezia să fie oxigenul care privează ființa culturală din mine, atât de tracasată și de distrată de cele mai multe ori, de concentrarea vitală, acest laitmotiv al dublei mele vieți. Poezia e intensitate și concentrare, reducere la esență, relizibilitatea în stare pură, cum spune M.Călinescu. M-am învârtit fără rost în jurul cetății inexpugnabile a literaturii, m-am împotmolit în șanțuri și tranșee și nici măcar n-am încercat să cobor podul. Radu Vancu e o revelație. Literal și în toate sensurile.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *