Doru nu s-a gândit, probabil, că, prin lansarea cărții sale la Timișoara, va declanșa o avalanșă de amintiri printre cei care, cu maximă bucurie, s-au reunit să-l revadă după ani buni. Apărută recent la Editura Humanitas, cartea Statele Unite ale Românilor a fost lansată alaltăieri la librăria ”La două bufnițe”, care devine, încetul cu încetul, unul dintre cele mai căutate și avangardiste spații culturale ale Timișoarei. De soții Branea, diplomați de succes actualmente, mă leagă multe momente speciale. Pe unele, dacă stau bine să mă gândesc, nici n-aș reuși vreodată să le povestesc, sunt trecute în sertarul cel mai de preț al sufletului, nu încap nicidecum în cuvinte.
Cu Daciana, prin 2004-2005, am țesut îndelung la o frumoasă poveste în jurul primului meu roman, publicat sub egida Ariergardei. Ea a coordonat, dimpreună cu prozatorul Daniel Vighi, grupul celor patru scriitori timișoreni publicați de Editura Brumar. Atunci, cu mirare și încântare, am observat, pentru prima dată, extraordinarul ei spirit critic, incisivitatea cu care ne explica de ce trebuie să eliminăm cuvinte, fraze, idei, tot balastul dintr-o carte. A fost teribil de greu, nu oricine se lasă condus spre ceva mai bun, un text mai limpede, mai despovărat de redundanțe, de timpi morți, de locuri comune. Ai mereu impresia că textul tău e fără cusur. Pe moment, cel puțin. După o vreme, ai spune că nu-ți mai aparține sau că e prost, foarte prost scris. Stofă de editor de carte are, fără îndoială, Daciana. Doru, pe de altă parte, scria și vorbea foarte bine, pe vremea când era încă student. Așa îmi apare pe ecranul amintirii. I-am avut, de fapt, pe amândoi studenți, în prima mea perioadă de catedră universitară. Cred că au terminat facultatea prin 1996. Întrebările și răspunsurile lor mature nu pot fi lesne uitate. Vocea fermă, autoritatea. Privirea care surprindea întotdeauna esențialul.
Înconjurat de trei profesori dragi, unul dintre ei, Mircea Mihăieș, fiindu-i chiar conducătorul de doctorat, Doru Branea a ținut, în librăria timișoreană, o lecție despre călătorie, cărți și oameni. Mi-a plăcut surprinzătoarea încheiere, când, cu glas ușor bemolizat, a spus că regretă absența femeilor din peisajul trasat în imagologie de aceste cărți, veritabile jurnale de călătorie. E convins că acestea ar fi adus un alt gen de suflu scriiturii, percepția lor fiind centrată pe cu totul alte aspecte decât în cazul bărbaților. Un omagiu adus femeii, în fond. Femeii de lângă el, în primul rând.
După ședința de dedicații, sprințarele discuții s-au mutat în raiul copiilor, încăperea unde totul e permis. Atmosfera s-a încins, la propriu, iar tabureții tapetați cu chipuri colorate, de bufnițe mignone, făceau să fie mai caldă apropierea de culoarele adânci ale amintirilor. La început, am stat lângă Vio Marineasa, dar el, nu știu cum, extrem de subtil, s-a deplasat spre masa la care Doru povestea ceva cu patos, gesticulând. Daciana Branea și Daniela Rațiu purtau bluze galbene, de nuanțe diferite. Alex Potcoavă, huhurezul, cum am înțeles că e alintat de apropiați, întreținea, în absența bufnițelor, atmosfera, aducea scaune cu spetează, ne sugera să mai poftim la un vin. Iar vinul trona în game de roșu și galben-socată. Prăjiturelele cu steagul Americii se topeau în gură. Sărățelele erau prea departe. Simona s-a întins artistic după ele, în timp ce fraza se agăța în colțul suspect de perfect al unei viitoare fotografii.
Combinație de gânduri croite din materiale diferite, de amintiri petrecute peste alte amintiri, tonuri joase ori înalte, discuții despre cum a fost odinioară, despre cum vor fi copiii noștri, ochi măriți la întrebarea de ce iubesc ei latina și greaca, întoarceri pe muchie de gând la secvențe irecuperabile dintr-un trecut prea firav conturat în prezent.
Ce minunat e să stai la o masă a prieteniei, oricât de banal ar suna, să râzi, să îmbrățișezi ca și când ar fi pentru ultima oară, să pleci pe o ploaie timidă, cu rece asfalt la picioare. În față, Mircea Mihăieș, vorbind, sub umbrelă, la telefon. În spate, cu Vio la brațetă, ascultând, tot sub umbrelă, cum străduțele ce dau în Piața Unirii își protejează de statui caldarâmul. Și nici nu-s atât de dizgrațioase acele statui, coborâte dintr-un SF cu care ne-am, parcă, obișnuit.
A fost, dragi prieteni-cititori-călători, o seară trăită la cote înalte. A fost o călătorie necenzurată printre amintiri. Acolo, în inima unui oraș bănățean.