1917, facerea lumii.Război şi revoluţie

La un an de la fastuoasa ceremonie marcând tricentenarul Romanovilor, Imperiul Rus porneşte la război. Peste patru ani, Nicolae al II-lea abdică, iar monarhia este oficial lichidată, constituţional. Peste alţi cinci ani, în Casa Ipatiev, familia imperială este executată de comunişti.

Marele Război, cel pornit din gloanţele lui Gavrilo Prinkip, este responsabil pentru această extraordinară accelerare istorică. El este cataclismul care înlătură zăgazuri, el oferă lui Lenin şi bolşevicilor ocazia de a cuceri statul, aflat în plin proces de disoluţie politică. Marele Război schimbă,prin amploarea seismului pe care îl generează, cursul umanităţii. Marea Revoluţie socialistă din Octombrie este un act din tragedia care se pune în scenă, acum.

Pentru Rusia şi autocraţie, intrarea în Marele Război este un act de suicid comis cu entuziasm patriotic. Mitul ţarului unind popoarele sale este reperul la care se raportează oficialitatea. Memoriile care avertizează asupra fragilităţii Rusiei şi asupra riscurilor ce pot decurge din această aventură militară sunt ignorate. La un deceniu de la dezastrul din conflictul cu Japonia, Rusia porneşte din nou la luptă. Ţelurile sunt ambiţioase şi ele includ himera realizării visului bizantin. Nicolae al II-lea poate învinge acolo unde strămoşii săi au eşuat.

Efectele neintenţionate ale acestei opţiuni fatidice devin evidente rapid şi dramatic. Bătăliile din Prusia Orientală consacră nu victoria Rusiei, ci maşterea mitului duumviratului ce face din Germania un regim de dictatură militară: Hindenburg şi Ludendorff. Capacitatea Rusiei de a copleşi prin număr şi energie marţială este pusă în cauză. Inexistenţa naţiunii care să sprijine efortul de război este din ce în ce mai clară, pe măsură ce eşecurile se adună, asemeni unui bilanţ anunţând apocalipsa.

Imperiul Rus este subminat, politic şi militar, de viciile care îl cariaseră în deceniile din urmă. Războiul exacerbează procesul de dezintegrare ce face posibil anul 1917. Autocraţia este minată de scandalurile în centrul cărora se află umbra de prădător sexual mistic a lui Rasputin. Acuzele de trădare la adresa cercurilor de la Curte sunt rostite, oficial şi oficios.Coaliţia nemulţumirii uneşte liberali, socialişti, ofiţeri şi aristocraţi. Neputinţa ţarului de a fi un conducător autentic este accentuată de izolarea sa în mistica unui vis imperial. Asumarea poziţiei de comandant suprem este cel din urmă moment în care această rătăcire se manifestă, profetic.

Marele Război înlătură, treptat, elementele de putere pe care Imperiul se bazase în deceniul de armistiţiu urmând anului 1905. Mobilizarea fără precedent este dublată de pierderile umane fără precedent. Erodarea moralului este efectul secundar previzibil al absenţei şanselor unei victorii. Armata rusă este din ce în ce mai mult patul germinativ al unei revolte mocnite. Înarmarea ţăranilor, în calitate de soldaţi, modifică radical datele ecuaţiei politice.

Din Marele Război se naşte,organic,prima şi adevărata revoluţie rusă, revoluţia din Februarie. Ea oferă imaginea, memorabilă, a prăbuşirii unui Imperiu şi a dezagregării unui întreg stat. În cazul lui Februarie, unică este suprapunerea acestor două nivele: eliminarea autocraţiei coincide cu implozia Rusiei înseşi. Tot ceea ce existase până atunci, ca sistem de valori şi de instituţii, devine irelevant. Universul Romanovilor este istorie.

Tragedia lui Februarie este tragedia unei naţiuni care nu se poate reinventa şi a unui stat care încetează să mai existe. Simbioza dintre stat şi autocraţie face ca în absenţa aceleia din urmă autoritatea publică să fie incapabilă de exprimare. Fragmentarea de–a lungul liniilor sociale şi etnice sfărâmă Imperiul. Rătăcirea Turbinilor din “ Garda Albă” a lui Bulgakov este aceea unei întregi elite,separate de reperul care îi dădea raţiunea de a fi. Rusia este spaţiul peste care bate vântul sciţilor lui Blok.

Formula ambiguă care se naşte din Februarie poartă amprenta acestei confuzii originare. Dualitatea Guvern Provizoriu/ Soviete este breşa oferită lui Lenin. Partidele ruse, de la liberali la socialişti, sunt confruntate cu spectacolul prometeic şi barbar al unui stat ieşit din ţâţâni. Armata rusă este, de acum înainte, laboratorul unui experiment politic, în cadrul căruia ura de clasă dintre nobili şi ţărani este elementul decisiv. Eliminarea disciplinei codifică doar o stare de fapt. Dorinţa de pace se confundă cu dorinţa împărţirii pământurilor.

Februrie deschide un interludiu rus de libertate agonizantă. Tentativele de organizare a războiului revoluţionar eşuează, Rusia este ieşită din luptă şi voinţa de a rezista a dispărut. Leninismul va şti să exploateze acest orizont de aşteptare, mizând pe puterea de coeziune a urii sociale dezlănţuite. Civismul este un pariu ratat al revoluţiei din Februarie.

Imaginea Adunării Constituante, ivite din votul popular, este imaginea niciodată atinsă a libertăţii ruse. Lichidarea autocraţiei nu dă naştere naţiunii, ci doar unei energii teribile, ce mătură obstacolele din calea ei. Cel mai liber stat din lume, spre a relua formula lui Orlando Figes din “ A people’s tragedy”, este fragil, vulnerabil şi agonizant. El nu mai are o armată, ci doar o colecţie de dezertori radicalizaţi. El nu mai are instituţii, ci doar discursuri şi fantasme. Autocraţia moartă duce spre abis Rusia însăşi. Februrie este un timp al speranţelor care nu putea fi împlinite cu adevărat niciodată.