Daniel, Luminița și ficţiunile lui Cezar Paul-Bădescu

În 2004, Cezar Paul-Bădescu publica Tinereţile lui Daniel Abagiu, un produs greu încadrabil într-un gen anume (roman, povestiri autobiografice, jurnal fragmentar, „pe sărite”), o proză interesantă despre copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe în „glorioasa” perioadă de dinainte de ’89. Dincolo de recuperarea nostalgică şi perfect justificată literar a unei perioade care, pentru cei mai mulţi, n-avea nimic regretabil, textele din volum pledau obsesiv pentru respingerea oricăror trucuri literare, pentru recuperarea unui autenticism falsificat de moda egografiilor şi a romanelor-confesiune . Autorul-narator (să-l numim, încă, aşa) nu pierdea niciun prilej de a reaminti că tot ceea ce povestea era absolut real, că eroii săi erau persoane pe care le-a întâlnit, că evenimentele relatate s-au produs întocmai, completând cu detalii (ani, locuri şi nume de notorietate) şi comentând, unde credea că e cazul. „Este evident că Dănuţ sunt eu însumi”, spunea Cezar Paul.-Bădescu. „Desigur, afirmaţia aceasta o să le amintească multora de celebra zicere a lui Flaubert. O comparaţie cu Flaubert ar fi însă prea mult pentru ce am vrut eu să zic prin asta. La mine lucrurile stau mult mai simplu.” Sinceritatea, adică, era deja o convenţie care punea distanţă între eu-ri. „Personajul sunt eu însumi, credeţi-mă!”, „tot ce vă spun e absolut real”, cam acestea erau dezideratele narative ale lui Cezar-Dănuţ. Remarcasem şi eu (continuând ideea lui) că „sugestia masturbatorie” a titlului ar fi putut duce cu gândul la un truc literar de tip psihanalitic, căci autobiografia poate fi, la un moment dat, o formă de autoerotism. Dacă l-am fi crezut pe cuvânt, Cezar Paul-Bădescu dădea, cu adevărat, o lovitură de maestru al textualizării interioare.

Romanul Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006, pentru prima ediție, reluat recent la aceeași editură, cu ocazia ecranizării lui Călin Peter Netzer) reconfirmă obsesia autenticistă şi dezvoltă iarăşi experimentul autoficţional, brodând, de data aceasta, pe tema unei poveşti de iubire. Subiectul n-ar fi, în sine, inedit, cuplul e tema cea mai la îndemână, în proză. Relaţia cu o colegă de facultate începe boem prin convieţuirea în căminul studenţesc, prin excursiile la mare, prin vizitele la părinţi şi, inevitabil, prin confecţionarea plasei convenţional-culturale pe care doi studenţi la filologie o întind peste iubirea lor. Cei 13 ani ai legăturii se sfârşesc post-marital, cu un eşec conjugal de toată frumuseţea. E, poate, un eşec al unei anume istorii şi al unui anume fel de a trăi. Maniera de a trata acest subiect banal îl transformă, însă, într-un document de viaţă absolut convingător, sclipitor atât prin forţa evocării, cât şi prin doza bună de umor şi de autoironie. Nimic din dezabuzarea de „tânăr furios” şi din poza de marginal neînţeles şi sancţionat de soartă în romanul lui Cezar Paul-Bădescu. Intenţia de-a inventa nonliteratura îi reuşeşte din plin.

Mai întâi, faptele. Luminiţa îl însoţeşte pe Cezar (desigur, aşa îl cheamă pe erou, nicio trimitere la… autor) ca parteneră de cămin, de cursuri, de plimbări, de opinii culturale. Cuplul e clasic și modern: mănâncă şi dorm împreună în căminul din Grozăveşti, fac dragoste din belşug, merg la Costineşti, se simt liberi şi goi alături de yoghinii lui Bivolaru, suportă toate privaţiunile studenţiei de la începutul anilor ’90. Sunt ca oricare alții, între miile de cupluri din Bucureştiul universitar, martori la aceleaşi spectacole: arabi cuplaţi cu românce, perechi hippy care fac amor zgomotos în camera de alături, exhibiţionişti care frecventează campusurile cu fete, petreceri date în camere. Ca să-şi legalizeze relaţia, cei doi merg la părinţi. La ai ei, într-un oraş uitat din fundul Moldovei, se confruntă cu un tată vitreg autoritar, fost disident anchetat de Securitate şi deloc dornic să-şi vadă unica fiică dormind cu tânărul cu care a venit acasă şi cu care ar vrea să se mărite. La ai lui, la Piteşti, în urma intrigilor unui prieten, pictor ratat, Cezar e nevoit să se bată cu tatăl său ca să apere onoarea partenerei. Lucrurile se complică o dată cu apariţia bolii nervoase a Luminiţei, concretizată în dese accese de frică şi în tendinţe de izolare. Nici internarea într-un spital (a cărui atmosferă e descrisă remarcabil), nici prezenţa protectoare a lui Cezar, nici perioadele de practică religioasă ortodoxă şi de terapie cvasi-orientală (iarăşi, alte prilejuri de evocare memorabilă), nici căsătoria, nici apariţia copilului nu rezolvă problemele. Intrarea Luminiţei la revista Cosmopolitan şi transformarea ei într-o feministă dornică de emancipare şi de afirmare acutizează ruptura. Divorţul îl găseşte pe Cezar singur, dezarmat şi trist, aruncat într-o garsonieră bucureşteană şi devotat din disperare muncii de jurnalist. Romanul de faţă e, desigur, încercarea lui de defulare. Auto-confesiune, pseudo-jurnal, biografie fictivă şi ce mai vrem.1161741 (1)

Spuneam că stilul face totul. Ei bine, în această privinţă, romanul lui Cezar Paul-Bădescu e un tur de forţă. Cu excepţia mail-urilor schimbate între personaj şi fosta soţie şi între personaj şi prietenul său, Bogdan (reproduse cu tot cu emblemele lor de texte internaute), oarecum mai grave ca ton, textul e, de la un capăt la altul, o capodoperă de umor negru, de autopersiflare şi de discurs demitizant. Naratorul distruge, de fiecare dată, pas cu pas, tot ceea ce ar fi putut constitui convenţie, de faptă şi de literă. Nicio poză nu-i place, nici cea boemă, teribilist tinerească, nici cea a maturului dispus la confesiune, vezi Doamne, salvatoare prin eventuala strategie a ascunderii-dezvăluirii identităţii auctoriale. Totul e ”la vedere”, totul e ”real” (vezi şi nota din capul cărţii: „Din raţiuni obscure, numele reale ale unor personaje care apar în acest volum au fost modificate”), şi, în acelaşi timp, totul e depăşit ca atitudine la momentul relatării. Povestesc acum, după ce-am depăşit traumatizantul episod „Luminiţa”, ca să vă distrez, ca să vedeţi prin ce-am trecut şi ce naiv am fost, pare a spune naratorul. Multe dintre episoade îmi amintesc de Lucian Dan Teodorovici, cel din Cu puţin timp înainte de venirea extratereştrilor printre noi. Aceeaşi tuşă groasă, aceeaşi autoironie ameninţând povestea cu o implozie uriaşă. Naratorul iese mereu din textul său, privindu-l ca pe-o punere în scenă, ca pe-un film sau ca pe-o carte proastă despre o banală iubire. Sunt parafrazate texte celebre (după plimbările în jurul hotelului, la mare, urcau în cameră şi „dă-i si luptă, puicusorule”), sunt preluate perespectivele personajelor care ar privi sau ar citi cartea (părinţii Luminiţei, din Moldova: „El, închizând cartea, dar ţinând un deget semn la această pagină: «Ei, ai vazut? Ţi-am zâs eu cî magaru’ ceala di Nelu pictoru’ tre’ sî-i fi spus?”…»), sunt reproduse, spre deliciul cititorului, fragmente din cărţile tibetane ale misterioasei doamne Calomfirescu-Amza (terapeutul Luminiţei, la un moment dat) sau din canoanele bisericeşti privitoare la curvie şi preacurvie (utile, nu?, pentru un cuplu ortodox). Toate aceste colaje completează fericit situaţiile „grave” descrise cu un umor debordant. Iată, de pildă, pasajul ce urmează imediat după „revelaţia” primită în biserică, în oraşul natal al Luminiţei, când strigase sub icoana Pantocratorului „Doamne, iată femeia mea!” şi realizase în aceeaşi clipă ce cabotin e: „Neoanele au pâlpâit mai întâi nesigure, apoi s-au aprins cu totul. Cu ochii cârpiţi, spectatorii s-au ridicat alene de pe scaune, apoi au părăsit încet-încet sala cinematografului. În urma lor, printre rânduri, au rămas floricelele de porumb împrăştiate pe jos. (Nu că am încheiat-o ca la carte? V-a plăcut gargara cu floricele de porumb?)” Asemenea „evadări” subite din poveste se repetă des în roman, lăsând „la vedere” mecanismele narative şi ironizându-le cu nonşalanţă. Paradoxal, metaficţiunea salvează, oarecum, convenţia.

Şi fiindcă vorbeam de demitizarea posibilelor poze grave ale existenţei şi ale scrisului despre ea, iată cum se sfârşeşte romanul. Cu mail-ul Luminiţei, la ceva timp după divorţ: „Relaţia noastră trebuia să fie impecabilă, fără cusur, şi tocmai de aceea noi am fost foarte dezamăgiţi de greşelile, de imperfecţiunile celuilalt. Nu suntem Superman niciunul dintre noi. Suntem amândoi amărâţi acum, dar nu e cazul să dramatizăm mai mult de atât. Durerea oricum există şi depinde în continuare de noi să ne facem suportabilă porţiunea aceasta de viaţă pe care o mai avem de trăit. Nu eşti victima mea, să ştii, suntem doar amândoi dezamăgiţi de noi înşine şi înşelaţi în aşteptările noastre, care au fot atât de mari”. Prin urmare, am avut de-a face cu o dramă autentică, chiar cu o felie de viaţă, cu un roman despre cuplul modern, ceva în genul Pascal Bruckner sau Nabokov. Ceea ce înseamnă o felie de viaţă ”adevărată”. Sau o ficţiune, totuna.

 

 

(text apărut în 2006, în revista ”Luceafărul de dimineață”, actualizat)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *