UȘA Magdei Szabo

Roman psihologic scris în cheie autobiografică, Uşa a fost publicat în 1987; în 2003 a primit premiul Femina pentru cel mai bun roman străin şi a devenit opera cea mai cunoscută pe plan mondial a scriitoarei maghiare născute în 1917. Succesul se datorează în mare măsură transformării unei naraţiuni de factură intimistă, centrată pe relaţia dintre o scriitoare şi menajera sa, într-o bogată reflecţie etică vizavi de mîndrie, grija faţă de semeni, bunătate şi vinovăţie. Povestirea se prezintă de la bun început ca o spovedanie, iar naratoarea (Magda) se declară fără înconjur ucigaşa din culpă a fostei sale menajere (Emerenc), dezvăluind aşadar deznodămîntul şi dirijînd atenţia cititorului spre descoperirea misterioasei figuri a femeii evocate cu tandreţe şi remuşcare. Aparent simplă, construcţia romanului mizează pe efectul punctului de vedere mobil, plasat succesiv în trecut şi în prezent, reliefînd în acest mod transformările morale din conştiinţa naratoarei sub impactul trecerii anilor. Conflictul ţine de ciocnirea dintre convenţionalism şi măreţia sufletească autentică, frumuseţea evocării avîndu-şi pe de o parte sorgintea în conştientizarea treptată din partea naratoarei a inferiorităţii sale morale în raport cu fosta menajeră şi pe de altă parte în continua chestionarea raporturilor dintre munca fizică şi munca intelectuală, în linia parabolei creştine despre Marta şi Maria.

Într-un paralelism semnificativ cu situaţia reală a autoarei, pusă la index de regimul comunist între 1949 şi 1956, scriitoarea Magda din roman este încă tînără în momentul în care e reabilitată, după zece ani de tăcere impusă politic. Pentru a se putea dedica plenar scrisului, decide împreună cu soţul ei, profesor universitar şi scriitor, să angajeze o femeie care să se ocupe de toate activităţile domestice. Astfel o cunoaşte pe Emerenc, o persoană destul de în vîrstă, dar de o vitalitate ieşită din comun, care va rămîne în serviciul cuplului de intelectuali timp de douăzeci de ani. Eficienţa şi corectitudinea cu care se achită de îndatoriri se dovedesc rapid a fi optime, însă Emerenc păstrează vreme de mulţi ani o distanţă bazată deopotrivă pe mîndrie şi pe mister. Dintre toate ciudăţeniile bătrînei cea mai tulburătoare e aceea că îşi primeşte oaspeţii în curte şi nu dă voie nimănui să-i pătrundă în locuinţă. Titlul romanului face de altfel trimitere la uşa perpetuu închisă a casei lui Emerenc, devenită în perspectiva evocării un simbol al misterului lăuntric şi al vulnerabilităţii la care se expune individul în momentul în care se deschide spre celălalt.

Deşi Magda îi recunoaşte menajerei calităţile evidente ca generozitatea, inteligenţa nativă şi forţa de muncă impresionantă, iniţiala sa animozitate provine din faptul că Emerenc îi respinge prietenia. Cu timpul va trebui să înţeleagă că bătrîna respinge caracterul social al acestui sentiment şi că o obligă să-i accepte o dragoste plină de exigenţă, cu durităţi care frizează ofensa directă, dar şi cu gesturi de atenţie copleşitoare, adesea exprimate într-un mod insolit. Felul poruncitor şi tandru în care se ocupă de cîinele adoptat de cei doi scriitori, încercarea de a le redecora casa cu obiecte pe care ea le consideră ornamente de preţ, iar ei le văd drept kitsch, bucatele alese pe care li le oferă în momentele cel mai puţin aşteptate, toate acestea sînt doar cîteva dintre manifestările unei nemăsurate capacităţi de dăruire, care rămîne totuşi unidirecţională: „bătrînei îi plăcea doar să dea, dacă cineva încerca să-i facă o surpriză, nu zîmbea, ci se enerva” (p. 24). Scriitoarea trebuie să înveţe să primească fără să dea nimic înapoi şi, în măsura în care renunţă la orgoliu şi egoism, devine destinatara unor daruri încă şi mai preţioase, nemateriale: confidenţe unice, lecţii de viaţă şi, mai presus de toate, dovada încrederii totale, care în acest caz înseamnă dezvăluirea secretului locuinţei închise.

Recompusă din fragmente, biografia femeii e cel puţin cutremurătoare: Primul Război Mondial îi răpeşte tatăl şi tatăl vitreg, fraţii mai mici mor trăsniţi, mama se sinucide de durere, bunicul o retrage de la şcoală şi o trimite ca slujnică la oraş de la vîrsta de treisprezece ani. Nenumăratele sale cunoştinţe din toate domeniile sînt adesea datorate anilor petrecuţi în casele diverşilor angajatori. În cel de-al Doilea Război Mondial îi ascunde în pivniţă, în acelaşi timp, pe un neamţ şi pe un rus, mila pentru suferinţă nefăcînd distincţie între taberele războiului. Marea sa dragoste este un maghiar prigonit de fasciştii lui Horthy pe care Emerenc îl ţine ascuns vreme îndelungată în locuinţa sa; după război, bărbatul o părăseşte, iar următorul partener, cu care se însoţeşte par dépit, fuge la scurtă vreme cu toate economiile ei. Relaţiile cu stăpînii evrei din timpul războiului sînt şi ele marcate de tragism: pentru a scăpa de deportare, bătrînii se sinucid; fiul şi nora acestora reuşesc să fugă în străinătate, însă îşi lasă fetiţa în grija lui Emerenc. Aceasta o duce la ţară pentru a o salva, deşi în felul acesta se expune blamului public, rudele şi vecinii de acolo acuzînd-o că a născut un copil din flori. Ulterior, cuplul îşi ia înapoi copila, pe care fosta sa bonă nu o va mai revedea niciodată.

usa-magda-szabo

Unul din semnele marcante ale destinului ei este lipsa de recunoştinţă din partea oamenilor pe care i-a iubit şi ajutat. Magda nu face nici ea excepţie, deoarece în final îi va trăda încrederea. În momentul în care Emerenc se îmbolnăveşte, în loc să ţină seama de dorinţa bătrînei care îi ceruse să păstreze secretul locuinţei, ajută la deschiderea uşii şi o expune pe Emerenc neputincioasă, murdară, doborîtă de boală şi bătrîneţe privirilor întregului cartier. În plus, acceptînd spargerea misterioasei uşi, Magda deconspiră ceea ce bătrîna ţinea să rămînă neştiut: faptul că în casa ei trăiesc nouă pisici adunate din milă de pe stradă, aceste animale reprezentînd cercul său familiar intim. Privit din exterior, secretul pare minor, uşor jenant, dar pentru depozitara lui este mai de preţ chiar decît viaţa. Salvarea prin intervenţia medicală, smulsă cu violenţă, reprezintă mai degrabă o trădare decît o binefacere. Moartea bătrînei la spital e în mare măsură o sinucidere, Emerenc neacceptînd deposedarea de umilele sale bunuri şi cu atît mai puţin intenţiile mizericordioase ale semenilor.

Înfăţişînd şi analizînd o întruchipare a sfinţeniei laice, romanul Magdei Szabo dialoghează în mod subtil cu preceptele creştine referitoare la bunătate şi adevăr lăuntric. Emerenc dispreţuieşte biserica şi preoţii, o ironizează continuu pe Magda pentru evlavia ei, dar scriitoarea nu ezită să recunoască: „bunătatea lui Emerenc era firească, [în timp ce] pe mine trebuiseră să mă educe, iar mai tîrziu mi-am impus singură anumite norme etice” (p. 135). La fel, iubirea bătrînei e de sorginte evanghelică: „Emerenc nu mă iubea oricum, ci aşa cum era propovăduită iubirea în Biblia pe care nu punea mîna niciodată […] nu ştia cuvintele Apostolului Pavel, dar le trăia” (p. 69). Dispreţul afişat al bătrînei pentru cei care nu muncesc cu mîinile are de-a face, pe de o parte, cu neîncrederea totală în politică şi în politicieni, deoarece din perspectiva ei orice învingător pe scena lumii devine corupt: „de fapt, Emerenc ura puterea, indiferent în mîna cui era, dacă ar fi existat vreodată un om care să rezolve toate problemele celor cinci continente, Emerenc i-ar fi luat la cunoştinţă activitatea cu aceeaşi antipatie, datorită simplului fapt că învinsese” (p. 100). Pe de altă parte, dispreţul pentru artişti şi intelectuali derivă din extrema sa exigenţă vizavi de adevărul sentimentelor, iluzia artistică nefiind atunci decît „o înşelătorie respingătoare” (p. 122). Înţelepciunea de şarpe îngemănată cu nevinovăţia porumbeilor îi e specifică femeii care nu cunoaşte sentimentele impersonale, călduţe, ci îşi tratează semenii cu tipul de iubire potrivită fiecăruia, ajungînd chiar să îşi ajute prietena să se sinucidă, pe considerentul că „dacă nu poţi să ajuţi pe cineva, trebuie să-l laşi în pace, dacă nu mai vrea să trăiască, nimeni nu are dreptul să-l oprească” (p. 90). Bunătatea lui Emerenc e, paradoxal, lipsită de blîndeţe şi deloc dispusă la menajamente, iar soţul scriitoarei ajunge să descopere un neajuns important al relaţiei bătrînei cu apropiaţii săi, legat de faptul că menirea sa este de salvatoare în dezastru, nu de tovarăş în fericire: „noi ar fi trebuit să fim mereu pe moarte sau să ne înecăm în ape fără fund pentru ca ea să ne poată scoate, dar dacă s-ar fi întîmplat să avem parte de succes şi de stabilitate pentru o perioadă mai îndelungată, şi-ar fi pierdut interesul; cînd nu putea fi de folos, viaţa ei părea să nu aibă nici un sens” (p. 147).

Mîndria bătrînei nu provine totuşi din vanitate, ci e contrapartea indisociabilă a bunătăţii sale exemplare şi e de asemena expresia încredinţării ei că taina prezervă frumuseţea de banalizare, de înţelegeri greşite sau superficiale. Ultima lecţie pe care i-o dă după moarte Magdei e edificatoare: moştenirea materială pe care i-o lasă este o mobilă de artă din secolul al XVIII-lea, închisă timp de decenii într-o cameră zăvorîtă. În momentul în care legatara intră în acel spaţiu, lumina şi aerul duc la îndeplinire, în cîteve minute, munca făcută de-a lungul anilor de cari şi toată frumuseţea obiectelor se transformă în praf. Imaginea, similară cu un cadru din filmul Roma de Fellini, unde nişte fresce antice se descompun sub ochii descoperitorilor, nu semnifică aici tristeţea degradării inevitabile sub acţiunea timpului, ci e o metaforă a delicateţii necesare pentru protejarea relaţiilor interumane şi, tangenţial, o chestionare a gradului de violenţă pe care o exercită scriitorul în momentul în care dă la iveală, adesea cu nepricepere şi suficienţă, misterele interiorităţii.

Magda Szábo, Uşa (Ed. ALLFA, Col. „Strada Ficţiunii”, traducere şi postfaţă de Andrei Dósa, 2015)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *