Mânca-ți-aș!

În caz de foamete, ronțăiți degetele nevestei. Fără excese însă, pentru a nu dăuna grav nivelului de colesterol. Cam așa ar suna îndemnul moralizator lansat către bărbați de un muftiu saudit[1]. Dar, dovadă că nici fatwa nu mai este ce era odată, muftiul a dezmințit totul în presă, după ce afirmația a provocat mare stupefacție în lumea arabă – de alte lumi nici nu mai vorbim. Canibalismul islamist sexist, pesemne, ar fi doar în ochii privitorului.

Ce-i drept, canibalismul a fost scos de la naftalină din cele mai vechi timpuri în relație cu relativismul cultural. Încă din secolul al XVI-lea, Michel de Montaigne îi îndemna pe parizienii prea încuiațipentru gustul său umanist să nu râdă prea tare de alții înainte de a-și extrage parul din proprii ochi. Lăudând ținuta morală a tribului Tupinamba din Brazilia, cunoscut drept canibal, Montaigne explica ritualul complicat care stă la baza practicării antropofagiei, doar în anumite momente, pe anumiți subiecți, din anumite motive (religioase și militare, dar și sanitare) etc. Concluziona, apoi, că cei care îi privesc pe sălbaticii brazilieni cu dispreț ar trebui să privească mai atent peste umăr, la barbarii din mijlocul lor, declarând, exaltat, că îi preferă pe canibalii autentici celor deghizați în europeni civilizați.

Că totul e relativ când vine vorba de antropofagi și de genul biologic căruia aceștia îi aparțin ne-o dovedește un top al celor mai fioroși canibali moderni care, pentru a-i arăta de la obraz muftiului saudit Abdul AzizibnAbdillah Ali ash-Shaykh, iaca, sunt femei. În fruntea clasamentului stă semeață nimeni alta decât vecina Elisabeta Bathory, verișoara bună a lui Dracula, care, înainte de a se îmbăia în sângele fecioarelor pentru a-și păstra tinerețea și suplețea pielii, le tortura pe acestea tăind și mușcând bucăți din trupurile lor. O regină angoleză contemporană cu Elisabeta Bathory, Nzinga, și-a îndemnat și ea supușii să practice canibalismul ritual fără nicio discriminare de gen, vârstă sau stare de sănătate. De mai puțină corectitudine politică se pare că au dat dovadă o mulțime de criminale în serie din secolul al XIX-lea, de petoate continentele, din Australia până în Haiti și din Anglia până în Basarabia, printre care o mexicană cu nume chiar simpatic (canibala Chihuaua), a căror specialitate era răpirea și mâncarea copiilor. Se pare că femeile devoratoare de prunci nu constituiau la cea vreme o realitate chiar atât de exotică, de vreme ce unul din cele mai populare basme pentru copii culese de Frații Grimm spune chiar povestea femeii canibale. Fata și băiatul pădurarului sărac par pândiți de o dublă primejdie dinspre facțiunea feminină, pentru că nu doar baba cu casa din turtă dulce îl îngrașă pe Hansel înainte de a-l da prin pesmet, la foc mic, ci și mama vitregă constituie un pericol major pentru siguranța (alimentară) a micuților. Un exemplu recent de canibalism nediscriminatoriu vine dinspre Sankt Petersburg, unde o fostă mare balerină și-a mâncat deopotrivă soțul și o prietenă. Balerina Tamara Samsonova îmi amintește de un banc pe care l-am citit cândva, gândit în parametrii mizandriei (contrafortul misoginiei, carevasăzică). Conversație relaxată între două femei canibale: “Nu știu ce să mai fac cu bărbatul meu”, zice una; “Stai să-ți dau o rețetă nouă”, îi răspunde cealaltă….

bizar

Dacă ne întrebăm cât de serios trebuie luat canibalismul, tot o mică glumă pare să ne lămurească cel mai bine. Celebra colecție WhatIf? SeriousScientificAnswersto Absurd HypotheticalQuestions[2] rezervă o intrare consistentă pentru întrebarea: „Câtă vreme ar putea să supraviețuiască omenirea numai pe baza canibalismului?” Răspunsul vine atât de firesc, încât ne mirăm că nu ne-am gândit și singuri la asta. Un grup de prăsilă ar putea supraviețui câteva milioane de ani cu cele 500 de trilioane de calorii pe care le însumează rasa umană în prezent, dacă aceasta (rasa) ar fi congelată.

S-a decis deja de multă vreme (după Eseurile lui Montaigne) că dezbaterile despre antropofagie sunt mult mai frecvente decât actul și fenomenul în sine. El este adesea valuta forte a unor comunități sau grupuri de presiune, așa cum s-a nimerit în anii de feminism… să spunem feroce, din moment ce vorbim despre canibalism, când devorarea de viu a bărbatului – în sens mai mult sau mai puțin literal – începea cu metafora bicicletei[3]. Tot pentru a le arăta obrazul prelaților saudiți, un grup auto-intitulat Femcans Club (de la Femalecannibals), grup format numai din femei sănătoase, după cum ne anunță ele pe site, își exprimă disponibilitatea de a consuma bărbați la cină. Se acceptă cei slabi deopotrivă cu cei grași, cei frumoși ca și cei urâți, cei bătrâni dar și cei tineri (excepție fac minorii). De aici putem concluziona că Femcans nu dă doar peste nasul muftiului chinuit de scenarii ale foamei mondiale, ci mai ales peste acela, mai lung și mai subțire, al societății de consum occidentale, care, de mai bine de un secol, vinde cu drepturi de exclusivitate imaginea femeii tinere, slabe și frumoase, a femeii-trofeu, obiect al contemplației active și pasive a bărbatului modern.

Canibalismul este, astfel, deopotrivă mecanismul de apărare și metafora ofensivă. Abuzul și excesul (de putere) este canibalism, așa cum și atitudinea defensivă a grupurilor ce se simt marginalizate sau amenințate este tot canibalism. Până și Caragiale se juca cu această schemă când personajele lui preferate combăteau despre sufragiu și popor în lectura cu voce tare a Răcnetului Carpaților. A mânca și a fi mâncat erau cele două fețe ale politicii și civismului. Dar pentru că aceasta este deja o teză antropologică și literară prea sofisticată pentru scopurile acestei pagini, mă voi limita să o ilustrez cu două ipoteze mai plebee. De partea defensivei, lansez o întrebare în stilul enciclopediei What If? Oare grupul etnic care și-a făcut o obișnuință din utilizarea expresiei “mânca-ți-aș” se simte canibal sau în legitimă apărare? Iar de partea ofensivei, în plină campanie electorală americană, v-aș întreba cât de bine își folosește Donald Trump gura în raport cu semenii săi. În anii 70, când a pierdut un proces pentru că a refuzat să închirieze o clădire unor cetățeni minoritari, o făcea pe persoană fizică. Acum, însă, dacă ne spune că îi iubește pe chinezi chiar dacă sunt proști, că ar trebui să se mute mai puțini mexicani în State pentru că sunt violatori, iar musulmanii, dacă s-ar putea, să nu se mute deloc, pentru că nu au rațiune, în timp ce femeile (mai ales o anume contra-candidată a Domniei sale la scaunul prezidențial) sunt complet dezavantajate de fiziologie, o face pe persoană juridică. Cine va mânca la urmă la masa poporului și cine va fi mâncat de popor se va vedea, probabil, în scurtă vreme. Până atunci, închei citând o întrebare ce se vrea deschisă, deși reușește să fie doar stupidă, culeasă de pe un blog despre canibalism: este canibalismul nesănătos sau pur și simplu îngrozitor?

Ah, era să uit! Avertisment: acest articol este un pamflet; orice asemănare cu personaje reale nu este întâmplătoare, dar am dori să pară că este, ca să nu ne pună careva gând rău.

 

[1] francais.rt.com

[2]Ce-ar fi dacă? Răspunsuri științifice serioase la întrebări ipotetice absurde,

[3]Unul din celebrele sloganuri feministe ale anilor 70 suna cam așa: „Femeia are nevoie de bărbat precum peștele de bicicletă.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *