A doua zi, sâmbătă, 25 februarie, încurajaţi de lipsa unor măsuri represive energice, pe străzi au ieşit şi mai mulţi oameni, într-o grevă devenită practic generală. Toate fabricile mari ale oraşului au încetat lucrul şi circa 200.000 de muncitori s-au alăturat demonstranţilor. Ziarele nu au mai apărut. Tramvaie şi birje nu prea mai vedeai. Multe magazine şi restaurante au fost închise. Manifestanţilor li s-au alăturat oameni de tot felul şi au pornit spre centrul oraşului. Balk a considerat că mişcările „aveau caracterul unei revolte populare”. În comparaţie cu cele două zile anterioare, demonstraţiile aveau acum o nuanţă mai accentuat politică. Au început să apară drapele şi pancarte roşii, iar lozincile nu mai erau atât de multe pentru „Pâine!”, ci pentru înlăturarea autocraţiei. „Jos ţarul!” şi „Jos războiul!” deveniseră acum principalele revendicări.
Orlando Figes
Revoluţia Rusă (1891-1924)
Tragedia unui popor
Ediţie cartonată
Traducere de Cornelia Marinescu
Carte publicată şi în ediţie digitală
Au avut loc noi confruntări cu poliţia, când demonstranţii au încercat să traverseze podurile care legau suburbiile de centru. La podul Liteinîi, Şalfeev, şeful poliţiei, a făcut o ultimă încercare disperată de a-i opri pe demonstranţi, atacând frontal mulţimea. Manifestanţii s-au dat în lături, făcându-i loc, după care au strâns din nou rândurile, înconjurându-l pe Şalfeev, care a încercat să scape lovind cu biciul în dreapta şi-n stânga. Demonstranţii l-au tras însă jos de pe cal. Unul dintre muncitori l-a lovit de mai multe ori cu un ciomag, în timp ce altul I-a luat revolverul şi l-a împuşcat în inimă. Nici unul dintre cazacii care apărau podul nu a încercat să intervină.
Pe măsură ce mulţimile puneau stăpânire pe centrul oraşului, acest gen de incidente au devenit tot mai frecvente – ciocniri violente cu poliţia, combinate cu eforturile de a-i atrage pe soldaţi de partea lor. Poliţiştii erau „de-ai lor” – agenţi urâţi ai regimului. Lumea le spunea „faraoni” (cam aşa cum unii le spun azi „porci”) şi nu se îndoia că poliţia se va lupta până la capăt. Soldaţii însă erau consideraţi „de ai noştri” – ţărani şi muncitori, în uniformă – şi se spera că, dacă li s-ar fi ordonat să folosească forţa împotriva mulţimii, s-ar alătura mai degrabă poporului. Era un moment psihologic crucial al revoluţiei.
