Dialog exclusiv Lapunkt între TEODOR BACONSCHI și Cristian Pătrășconiu.
Vreau să plecăm ”de departe” pentru a înțelege poate mai bine ceea ce (ne) este aproape. Ce este CETATEA, Domnule Baconschi? De unde vine ea?
Cetatea este opusul peșterii: umanizează natura și desparte omul de propria animalitate. O putem privi ca pe condiție a civilizației. Practic, împrejmuirea paleolitică permite habitatul protejat, raționalizarea spațiului haotic al stihiilor ostile. Totul pleacă de la zidurile Ierihonului… Toate civilizațiile vechi s-au axat pe orașe-cetăți, care arondează teren agricol, instituie un centru politico-militar protejat: cade cetatea, se prăbușește ordinea, revine haosul.
Și ce a ajuns să fie astăzi ”Cetatea”?
Cetatea de azi reflectă complexitatea atinsă de homo sapiens în aventura locuirii. Umanitatea contemporană e în plin proces de urbanizare. Nu vorbim doar de complexitatea rețelelor, ci și de generalizarea unei mentalități citadine. În definitiv, Occidentul n-a făcut decât să producă structuri de autoprotecție: chiar și satul medieval apusean e o cetate în miniatură, așa cum vedem în Occitania și Provența sau în burgadele nordice. Poate nu ne convine, dar ruralismul nostru fundamental ține de o linie precitadină: nu există o civilizație sătească. Vorbim doar de o cultură populară, legată prin imaginarul aristocratic vlaho-moldav de Țarigrad, cetatea exemplară a Răsăritului creștin. Am fost o constelație sătească, pendulând fantasmatic între vechea și noua Romă.
De ce intelectualii mai ales, probabil că umaniștii în mod special, preferă acest termen – ”cetate”?
Probabil pentru că ”orașul” are o strictă conotație sociologică, pe când ”cetatea” adună semnificații simbolice mai incitante pentru poet, filozof, teolog sau antropolog. Ea traduce legătura dintre polis-ul grec și politică, se deschide spre alte orizonturi, mai suculente intelectual.
Care este, din unghiul dvs de vedere, cetatea ideală? Dar cetatea ideală funcțională, verificată deja ca fiind funcțională?
Cetatea ideală, de la Platon, trecând prin Augustin, până la Cosmas Indicopleustes, Dante, Marsilio Ficino și utopiștii moderni, este cetatea arhetipală, în care locuiește Dumnezeu. Chiar și paradisul e întruchipat ca hortus conclusus, natura raționalizată prin Logos. Dialectica dintre civitas Dei și civitas terrena asigură baza de reflecție a omului occidental asupra propriei condiții imanente sau eshatologice. Orice doctrină despre fericire și siguranță evocă Ierusalimul ceresc și Athena clasică, din veacul lui Pericle. Schema ultimă este piața centrală, străbătută de axele încrușitate care adună și domesticesc geometric spațiul ”netocmit și gol” al naturii virgine. Unde ai agora, apar templele, galeriile comerciale, garnizoanele, locuințele private, amfiteatrul și, desigur, bordelul: lumea umană transpusă funcțional și grupată simbolic, pe fondul opoziției dintre trib, clan, gintă și comunitatea civică. Oricât ar fi evoluat (dimensional) metropolele de azi, ele stau pe același tipar subiacent. Într-un anume sens, fără să forțăm paradoxul, am putea spune că orice cetate reală e și una ideală.
Există, deplin, o cetate în afara creștinismului?
Cetatea creștină e pelerină spre veacul de apoi al Ierusalimului ceresc. Acesta e modelul nostru: nu zidurile de aici și acum contează, ci acelea din cetatea incoruptibilă, eternă. Evident însă că există și cetăți necreștine, atât în islam, cât și în religiile Asiei, sau în cele animiste din regatele africane precoloniale. Tema împrejmurii salvatoare transcende figura istorico-doctrinară a religiilor constituite.
În ce stă forța unei cetăți autentice?
Citeam ziele trecute niște cronici arabe din vremea Cruciadelor, unde se evoca recuperarea cetății Acra de sub steagul creștin. Cetatea autentică e cea pe care o aperi: trebuie să-i aparții, ca rege, cetățean sau chiar ca sclav, pentru a o iubi sacrificial. Cetatea din care ai fugi în fața năvălitorilor e deja o carcasă vidată de sevă simbolică și de energie vitală. Adesea, sedentarizarea (care ocupă șiruri de generații inactive, sibarite, dedate plăcerii, bunăstării și luxului) este deopotrivă condiția urbanității și cheia prăbușirii în decadență. Echilibrele aceastea se obțin greu și se pierd ușor, în durata lungă: habitatul devine habitus, cutumă inexpresivă, sumă de rutine ”civilizate”, dar văduvite de tensiune spirituală. E, dacă vreți, situația cetății occidentale de astăzi. Sau cea a Bucureștiului din Primul Război Mondial, unde trupele germano-austriece și bulgare intră ca-n brânză, în vreme ce Suveranul și guvernul se retrag în exil intern, la Iași. A pățit-o până și Franța, sub Hitler, care și-a plimbat Mercedes-ul său de protocol pe Champs Elysées…
Și atunci, ce este o cetate sub asediu? E de bine, e de rău – ca să întreb, deopotrivă, naiv și tranșant?
Cred că cetățile care nu se simt amenințate au și murit. Sigur, nu trebuie să cădem în paranoia pericolului extern, precum ofițerii din Deșertul tătarilor. Azi, globalizarea a creat metropole multirasiale și multiculturale, precum Parisul, Berlinul, Londra sau New York, însă Cetatea Occidentului – ca metaforă strategică – e sub presiunea unei decadențe pe care pasivitatea noastră încrezătoare și politic corectă o accentuează. Nu există Cetate nerâvnită, așa cum nu există femeie frumoasă care nu stârnește pasiuni și pulsiuni cuceritoare! Au căzut sub pofta barbarilor multe cetăți care păreau eterne: Roma și Constantinopolul, dar și Memphis, Edessa, Ghandisapur, Nissibe, Samarkand, Persepolis sau atâtea altele. De la Troia, până la Stalingrad, gloria – care e unul dintre obiectivele perene ale acțiunii umane – s-a obținut printre ruine fumegânde.
Cetatea sub asediu nu e identică, de fapt, cu ”cetatea asediată”, cea discutată și omologată ca atare de discursul istoriografic, politologic, mitologic?
Globalizarea, prin succesivele revoluții industriale și științifice, rămâne un produs occidental. Civilizația iudeo-creștină și greco-romană din care ne tragem și-a proiectat planetar valorile, inteligența și modul de viață. De aici, reacția adversă a celorlalte culturi și civilizații. Uitați-vă la noi: tot ce e anti-occidental în societatea românească e automat de sorginte orientală (neocomunismul, sau exaltarea unui Bizanț anti-latin în cheia eurasianică a dughinismului). Nu există spații albe în competiția dintre civilizații: există doar hegemonii și servituți, mimetisme și aculturații, ierahii de putere schimbătoare și constante antropologice deghizate în felurite morfologii practice.
Logica ne spune, cînd analizăm sursele posibile ale unui asediu că acestea pot fi interioare sau exterioare. Pentru ”cetatea asediată”, care adversari vi se pare mai periculoși, mai eficienți – cei din interior sau cei din afară?
Dacă studiem istoria ca pe o fabulă, sau ca pe un manual de etică, vedem că toate cetățile asediate au fost mai întâi asediate din interior: lenea, inerția procedurală, rutina, efectul anesteziant al prosperității, relativismul sceptic, ateismul, apetitul blasfemiei și al deriziunii lucrează mai insidios la erodarea cetății decât catapultele și alte mașini de război ale adversarilor grupați sub ziduri. Fac aici o metaforă, firește, nu mă refer la tehnici propriu-zis militare.
Cînd o cetate este, cum spuneți, ”sub asediu”, ce este obligatoriu sau important de făcut?
Supraviețuirea are o logică banală: stai sau cazi. Muribunzii au adesea tresăriri de vitalitate… Nu știu dacă a venit sau nu ”ceasul” civilizației noastre: totul pare în regulă, suntem (în medie) mai bogați, educați, înarmați și creativi ca oricând în istorie, dar am acumulat oboseală metafizică, plictis, delăsare, neîncredere în noi înșine, de care alți factori geopolitici, mai rudimentari, dar și mai agresivi, ar putea profita. Ciudat e că Occidentul însuși produce – de la Spengler încoace – profeții ale declinului. Sunt ele profeții sortite auto-realizării? Nu știm. Dar decreștinarea, care ne-a cam diluat ADN-ul civilizațional, ne-a adus într-o lume blazată, care nu-și imaginează prea bine viitorul. E o criză a scopurilor, nu doar a tăriei morale de a-ți apăra, chiar și prin război, modul de viață. Ne scindăm psihologic între două extreme la fel de dubioase: unii nu văd nici un pericol extern, alții văd în orice formă de alteritate un pericol pentru UE și NATO. Evident, adevărul practic, sau obiectiv (în care de altfel nu mai credem) trebuie căutat la mijloc… Personal, susțin ”destinul manifest” al Statelor Unite, pentru că el rămâne busola cu ajutorul căreia putem rezista atâtor presiuni din afară, de la imigrație și terorism, până la competiția economică întreținută de puterile emergente asiatice (din fericire, Japonia e în tabăra noastră).
Indignarea morală este ea obligatorie? Dacă da, pînă unde se poate întinde ea, ce nu trebuie să depășească, ce nu trebuie să devină?
Social media au dat fiecăruia un chip, o voce și un canal de comunicare. Trăim într-un vacarm asurzitor. Democrația reprezentativă, dar și ideea de autoritate publică s-au erodat tocmai pentru că lumea Facebook e locul ideal unde ți se poate urî cu binele. Nu neg problemele cu care ne confruntăm: disfuncții în redistribuirea resurselor, accentuarea inegalităților, pungile de sărăcie și șomaj, populismul, guvernarea prin sondaje, războiul cultural dintre conservatori și progresiști… Numai că acestea nu sunt pericole existențiale, ci mai curând puseuri anarhiste, bazate pe ipocrizia unui meliorism gratuit. Percepții exacerbate retoric. Fructe otrăvite ale dezbaterii excesive sub raport retoric și emoțional.
Post adevărul (post-truth) este cuvîntul anului 2016. Sună cool, dar nu e, nici pentru prezent și cu atît mai puțin pentru viitor, chiar ceva confortabil. Ce face postadevărul în cetate?
Postadevărul pare să fie corolarul acestei epoci postmoderne în care principiile se tranzacționează, valorile se relativizează, morala poartă măști și bricolajul intelectual surpă marile construcții filozofice tradiționale. Asistăm la colapsul narațiunilor pe care s-a fondat ordinea occidentală. Cum să mai crezi în democrație, de pildă, dacă nu-i vezi decât dezavantajele, limitele, disfuncțiile? Noul ethos egalitarist amplifică agitația revendicativă și subminează puterea cooperării pentru binele comun. Cultura indignării cu orice preț și sub orice pretext ne paralizează acțiunea, slăbește consensul bipartizan (dreapta/stânga) asupra temelor de societate cu adevărat importante. Insurecția minorităților asupra majorității morale tăcute (sau mai degrabă amuțite de atâtea culpabilizări) dinamitează coeziunea societăților noastre. Postadevărul pare să consacre primatul umoralității asupra raționalității bazate pe verificarea faptelor. Suntem bombardați informațional cu știri care sunt false chiar dacă sunt adevărate, pentru că nimeni nu mai are timpul să le verifice. Ele nu mint, cât păcălesc, distrag atenția publică spre subiecte pulsatile, intense emoțional, preponderent negative și fără urmări practice: pe măsură ce suntem mai indignați, devenim mai neputincioși în negocierea realității ca atare.
Vorbiți, scrieți – nu doar în eseistica dvs de dată recentă – despre raportul dintre rațiune și credință. Când dă cu plus această relație: rațiune-credință?
M-am format în tradiția logocentrică a umanismului european și susțin că la ea trebuie să ne raportăm pentru a salva propria umanitate. Omul este credincios și când e ateu: crede că Dumnezeu nu există. Sau cade în idolatria star-sistemului, a liderului mesianic, a banilor și a consumului, a tinereții obținute în laborator, a vieții prelungite indefinit grație progreselor medicale și tot așa. În tot acest peisaj deviant, socotesc că propria credință creștină rămâne axiomatică. N-au prins calendarele iacobine. Revoluțiile (nazistă sau comunistă) nu ne-au putut scoate din era creștină. Trăim după Hristos, deci avem ca maxim reper urmarea lui Hristos. Evident, istoria hristologiei este totuna cu istoria filozofiei apusene. Toate sistemele filozofice sunt ortodoxii sau erezii hristologice: nu s-a mai inventat nimic de la monofizism și arianism sau dochetism. Tot gândul metafizic despre om și Dumnezeu se regăsește în reflecția asupra întrebării bimilenare despre naturile reunite în persoana lui Iisus Hristos. Credința și intelectul se luminează reciproc, se definesc prin interdependența lor fertilă: de câte ori sunt în conflict, omul e cel care se pierde pe sine, ajungând să bântuie prin istorie fără cauză și scop. Hristos este Logosul, adică însăși Rațiunea întrupată. Nu pot vedea nimic dincolo de acest punct Omega.
Și, în oglindă: e cu totul absurd să spunem că un fel anume de rațiune insituționalizată, că diverse aplicații moderniste și postmoderniste ale rațiunii duc la ceea ce nu e doar o modă, chiar dacă e cuvîntul anului, la ”postadevăr”?
Geniul creștinismului constă în tranșarea problemei Adevărului, care nu este modal, ci personal. Nu e ceva, ci e Cineva. Bun: de două secole, ne ”emancipăm” de sub tutela dogmatică a creștinismului. Eu văd progresul științei ca pe o creștere spirituală a omului matur istoricește, așa cum văd astrofizica, biotehnologiile sau științele cognitive și apariția inteligenței artificiale ca pe niște capitole din istoria hermeneuticii teologice: modalități de a descifra misterul creației cu toate instrumentele prezente în omul creat: inteligența critică, pasiunea cunoașterii, depășirea limitelor, spiritul de aventură al Frontierei care trebuie mereu extinsă, ad majorem Dei gloriam. Limba și limbajele noastre ne arată că nu putem ”scăpa” de faptul Întrupării. Suntem captivi sub tirania unui prefix al indeterminării: post-modernitate, post-creștinism, societăți post-industriale, post-comuniste, post-umane, post-adevăr. Absolutizarea relativității a dus la relativizarea oricărui contact cu absolutul, adică cu instanța care nu depinde de nimic: Dumnezeu. Dar nici aici nu e ceva nou: contactul cu Dumnezeu a fost întotdeauna relativ la har, adică la voința Lui de dialog cu noi. Nu apeși pe un buton, nu dai de Dumnezeu cu o nouă generație de telescoape, ci prin deschidere mentală și sufletească, prin conștiința autolimitării, prin smerenie și cumsecădenia situării tale metafizice în fața morții și a vieții care continuă.
Cei care fabrică post-adevăruri, bunăoară mulți dintre ”preoții” și ”preotesele” corectititudinii politice spun sau sugerează că, de pildă, creștinismul e o specie de sau o anticipare a postadevărului. De ce fuge Occidentul de creștinism? E o modă sau e ceva mai adînc, poate ireparabil sau extrem de greu reparabil?
Occidentul e fiul risipitor din parabola omonimă. Face prostii, departe de casa Tatălui, dar e reprimit cu brațele deschise, tocmai pentru că n-a stat la vatră, ca un popândău, ci s-a luat în serios, plin de curiozitate, de curaj și de nebunie a căutării autonome. Revolta anti-creștină e revolta acestui fiu neascultător, dar înzestrat, care trebuie să sufere alienări tragice, înainte de a se regăsi în lăcașul patern. Așa văd eu derivele modernității: ca pe fructe ale libertății în Hristos. În fond, aceasta a fost povestea Lui terestră: l-au trădat marii preoți ai iudaismului, partidul ”politic corect” al fariseilor, proprii ucenici… Hristos n-a așteptat ghilotina recigidă a iacobinilor pentru a înțelege că a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Ce e radical nou în revolta anti-creștină a modernilor? Uitați-vă la renașterile creștine de după oroarea Holocaustului nazist (în proiectul creștin-democrat al Uniunii Europene) sau de după Gulagul comunist (rușii au reconstruit cu mâna lor catedralele dinamitate de Stalin). Uitați-vă la alegerea ”păcătosului” Trump, care repune Crăciunul printre sărbătorile ”legale”… E o ironie divină în toate aceste ocoluri, rătăciri și reveniri la matcă. Chiar cred că istoria creștinismului se va încheia doar odată cu istoria umanității, despre care nu știm nimic, pentru că viitorul nu există.
Ați vorbit public, de curînd, despre creștini – între forum și catacombă. Forumul –să zicem că ne mai amintim ce este el (nu în mod fundamental, desigur, forumul de internet). Dar catacombele la zi? Inclusiv catacombele din Vest – care sînt ele?
Mărturisirea creștină hrănește martiriul creștin, care n-a încetat să irige câmpia uscată a credinței. Azi, martirajul creștinilor din Orientul Mijlociu are un impact profund, ca un soi de explozie atomică submarină. Creștinii practicanți, care trăiesc în comunități asumate, sunt oarecum marginalizați în marele curent secularist occidental, însă, Duhul suflă unde voiește: dai de vocații acolo unde te aștepți mai puțin. Creștinismul e singurul fapt social total, ca sursă de coerență și coeziune profundă a destinului nostru colectiv. Și lucrează în mii de chipuri. De pildă la noi: ne plângem că suntem necivilizați. Sunt convins că Bisericile (începând cu cea Ortodoxă, majoritară) continuă să ne civilizeze, așa cum i-a civilizat Columban pe celții din insulele britanice, sau frații Chiril și Metodie pe slavii de nord. Și internetul e un instrument misionar esențial: printre icoane kitsch și ”vederi” cu ziceri ce pietism popular, există site-uri de cultură și artă bizantină, prelegeri de patristică de la Oxford, portaluri cu pdf-uri care descarcă gratuit marile texte mistice… Nu sunt pesimist pe acest plan: internetul îți dezvăluie golul și deplinătatea spirituală a lumii de azi, cu toată dinamica ei contradictorie, fracturată de prejudecăți și hate speech, dar și sudată în jurul unor căutări religiose frenetice, de autenticitatea cărora n-am de ce să mă îndoiesc.
Forma mentis care domină acum civilizația occidentală : trebuie să fie schimbată aceasta? Cum se poate ea modifica – ce poate fi, sub aspect modelator, foarte eficient, foarte convingător?
În secolul 20, societățile occidentale L-au regăsit pe Dumnezeu numai după cataclismele celor două războaie mondiale: accese de sinucidere colectivă, printr-un război civil generalizat. Am făcut destul rău. Ne-am făcut destule pagube. Sper că vom avea înțelepciunea de a regăsi umanismul creștin ca bază a conviețuirii cu noi și cu cei care vin la noi, disperați sau numai dornici să o ducă mai bine. Evident, trebuie să filtrăm imigrația prin securizarea mai fermă a frontierelor, prin combaterea fără ipocrizii politic corecte a terorismului de matrice islamică, prin stabilirea unor criterii realiste, care țin de piața europeană a muncii. E numai umanism creștin în legislația noastră, în convențiile internaționale privind Drepturile Omului, în filantropia noastră, în generozitatea solidarității. Până și umanismul secular, agnostic sau ateu, decurge din personalismul antropologiei biblice. Pe ce alt fundament am putea construi o pavăză contra derivelor bioetice, a războiului și riscului de anarhie? Trebuie doar să acceptăm că nu tot ce e mai nou e și mai bun. Să ne cultivăm moderația și discernământul critic, renunțând la orgoliul stupid de a de declara cei mai inteligenți oameni din istorie. Să facem, atlfel spus, distincția dintre înțelepciune și progresul cunoașterii științifice. Paradigma epistemologică a epocii s-a schimbat, grație fizicii. Întrevedem taina universului care se tot adâncește. În fața acestor șocuri cognitive, cumințenia spirituală e cel mai sigur antidot.
Libertatea este, o spuneți, întotdeauna inteligentă. Și eu cred la fel; dar nu sînt sigur că un adept al egalitarismelor rudimentare (cum e cazul cu multe socialisme – la limită, al tuturor socialismelor!) ar crede la fel. Întrebarea mea merge către deviaționism(e): ce se întîmplă cu libertatea, încît apar atît de multe exemple de prostie? Libertatea e de vină pentru așa ceva sau aceia care, întîlnind-o, nu știu ce să facă în ea, cu ea?
Scriam deunăzi că, pentru prost, orice nu înțelege e de domeniul lui. Prostia are o latură apofatică. E un dat: toți suntem proști sau ne prostim, printre sclipiri de smerenie sau de geniu vizionar. Așa cum nu poți fi constant inteligent, nu poți nici rămâne de-a pururi prost. E aici un echilibru de profunzime. Poate că ceea ce numim prostie nu e doar lucrul diavolului în arena libertății umane de a distinge între bine și rău, ci și o pedagogie divină binevenită. Vedem că am fost creați ca ființe libere: aici stă forța alegerii, a deosebirii duhurilor, cum spuneau cei vechi. Libertatea e o povară numai dacă nu se mai raportează la căutarea lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu ca țintă, avem doar libertăți negative: să ne pierdem credința, să ne facem rău unii altora, să confundăm bogăția exterioară cu împlinirea sinelui, să ne sinucidem…
Să salvăm ce e de salvat – mai spuneți. Uneori explicit, alteori printre rînduri. Ce (mai) e de salvat? Și: ce anume făcând sau gîndind nu ne ajută să (mai) salvăm ceea ce (mai) e de salvat?
Cred că, oricât am evolua intelectual, cu ajutorul descoperilor științifice și al progresului tehnologic, rămânem la agenda morală a omului dintotdeauna și de pretutideni. Ce avem de salvat? Propria specie, în acest colț de galaxie unde cursa dintre entropie și complexitate a primit, prin creștinism, prestigiul morții și al învierii.
