Constant Tonegaru: poetul asasinat

Numele lui Constant Tonegaru nu are sonoritatea legendară a lui Nicolae Labiş. El nu a fost, în cursul scurtei sale vieţi,” buzdugan al unei generaţii” şi a nu a fost venerat ca semnul de naştere al unei noi poezii în RPR. Constant Tonegaru este doar unul dintre cei pe care istoria literară îi evocă, ca parte a unei enigmatice “ generaţii a războiului”/“ generaţii pierdute”. Onoarea de a fi fost canonizat, antologat în volume, celebrat în colocvii nu i-a fost dăruită. Ceea ce regimul de democraţie populară i-a oferit este doar detenţia şi moartea.

Acolo unde alţi confraţi au preferat ralierea şi acomodarea, Tonegaru a rămas insurgentul care apără cauzele pierdute. Tonegaru este, in poezie şi în viaţă, un rebel care desfide autoritatea tiranică şi îşi înalţă pânzele imaginaţiei sale. Scrisul şi biografia sa au fost nutrite din acest elan al libertăţii, un elan pe care nici frica şi nici suferinţa nu l-au temperat. Tonegaru este, în acest ev al soarelui răsare, în acest ev “ şcolii de literatură”, un poet asasinat.

Tonegaru, asemeni atâtora dintre congenerii săi, a avut de confruntat asaltul reducţionismelor estetice şi masificării politice. Înregimentării păşunist- etniciste a regimului antonescian i-a urmat cămaşă de forţă a realismului socialist. Ideologia se va fi schimbat, dar identitatea duşmanului era aceeaşi: autonomia artei, privită ca un delict de crimă- gândire. Tonegaru, ca şi Pavel Chihaia sau Iordan Chimet ori Barbu Cioculescu, a practicat această tenace rezistenţă faţă de dogmele pe care oficialitatea le impunea, în sunet de pas de defilare. Tonegaru este îndatorat, intelectual, acelei generaţii post- maioresciene de care aparţin Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Educaţia sa a însemnat contactul cu linia lovinesciană, salvatoare, la fel cum , pe alt palier, cerchiştii transilvăneni descopereau în europenitate, alternativa la încremenirea etnicistă.

Poezia lui Tonegaru, atâta cât a putut fi publicată antum, este testamentul acestei sensibilităţi rebele şi exotice. “ Plantaţiile “ lui Tonegaru, publicate cu puţin înainte de fatidicul 1947, nu au nimic în comun cu poezia angajată , populată de făpturi de mucava şi de eroi muncitori. Spaţiul său poetic este desenat iconoclast şi vizionar, amestecând referinţele culturale şi anticipând rigoarea ludică a optzeciştilor de mai târziu. Tonegaru este, ca şi Dimitrie Stelaru, un cruciat lunatec al poeziei, vocea care subminează oracularul modernist prin evaziune şi ironie.

Crima lui Tonegaru a fost, în epoca de după 1948, una dublă. Pe de o parte, el este parte din curentele decadente pe care PMR şi arta sa angajată le denunţă. Pe de altă parte. Tonegaru este un inamic al poporului, prin participarea la Asociaţia ” Mihai Eminescu”. Solidaritatea umană nu are loc în acest timp al delaţiunii: cercurile în care Tonegaru se mişcă sunt cele ale lui Theodor Mihadaş sau Vladimir Ghyka. “Reacţiunea” are, în el, un chip şi un nume. Condamnarea lui Tonegaru la detenţie este o condamnare la moarte. Tonegaru este eliberat spre a muri: o moarte în singurătate şi moartea civilă, o moarte evocată de rândurile lui Pavel Chihaia ca un sfârşit atroce şi dureros. În poezie , ca şi în viaţă, Tonegaru a nu dorit să aparţină erei entuziasmului şi nu cântat, precum Labiş, puritatea de furnal incadenscent a revoluţiei.

Tonegaru este un poet asasinat, a cărui memorie este damnată în RPR. De abia peste un deceniu şi jumătate,ediţia lui Barbu Cioculescu ridică un baraj împotriva uitării: poezia lui Tonegaru participă la un moment de reinventare al scriiturii, alături de textele unor Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov. Posteritatea lui Tonegaru este posteritatea insurgentă şi fecundă a artei sale.

Tonegaru este un poet asasinat, iar curajul său are ceva din fragilitatea vizionară a unui franctiror. Tonegaru nu a cedat şi nu a trădat. Complicitatea nu l-a murdărit cu atingerea sa: moartea sa în democraţia populară este sacrificiul unui scriitor.