Pod, punte…

este, etimologic cel puțin, o alternanță supărătoare, fie și pentru faptul că primul îl avem moștenit din slavă în timp ce realitatea arhitectonică desemnată e de aproape două milenii, adică podul lui Traian, pons Traiani imortalizat după inaugurare și pe o monedă bătută prin decizia Senatului roman. Supărător – dar asta ne este istoria – tocmai grandiosul termen latin ni l-a dat pe punte parcă prevestind mania diminutivării de tip bănuți, văcuță, căsuță și multe altele până la dispărutele dar îndrăgitele mărcuțe înlocuite cu euroi, parcă mai tari totuși. 

Recenta inaugurare a celui mai mare pod din țară ne-a oferit un discurs deloc de neglijat tocmai prin utilizarea alternanței pod – punte cu posibile trimiteri benefice însă. Am putea spune că podul se „întoarce” la puntea clasică primind valențe  originare. S-a afirmat că podul devine o punte de legătură, o expresie a speranței; și nu putem să-l contrazicem pe alternant. În timpurile când Roma era supusă periodicelor inundații, exista un colegiu  ingineresc sacerdotal care se ocupa cu previzionarea ieșirii apei din matcă (după mersul stelelor, al astrelor), pregătind ridicarea punților din oraș în așa fel încât după retragerea apelor, acestea să poată fi reașezate în cel mai scurt timp; membrii colegiului se numeau pontifices (pontem facere) fiind și un soi de ingineri care dețineau calculele montării și demontării punților care legau malurile din  Urbs. Dacă puntea e cum e ca dimensiuni la noi, spiritual are însă o evoluție mirabilă: punte între timpuri, punte între generații, punte de scăpare, a te face luntre și punte și altele căci puntea leagă. Nu putem omite puntea către ceruri, căci ne întoarcem la … pontifi care cu timpul s-au lăsat de „inginerie” rămânând cu  cele cerești; azi,  la Suveranul Pontif, adică acela care urmându-l pe Petru, asigură puntea către ceruri. 

Regretabil dar și podul am reușit să-l minimizăm în poduț sau chiar   poduleț sugerând o realizare debilă (scânduri crăpate). Deci noua realizare, pe care aș numi-o totuși onorific Pons Romaniae (și nu cu o maimuțăreală de sorginte transatlantică) tocmai pentru că am avut deja Traiani tot peste Danubius,  deci nu e chiar noutate istorică, este o punte a spiritului nostru. Ca expresie a speranței, e mai greu de spus în ce sens ne îndreptăm.

Câteva aspecte e necesar să fie semnalate pentru a se vedea unde am fost acum aproape două milenii; făcând  o… punte, constatăm următoarele: realizarea celui nou aparține celor veniți de foarte departe, din Japonia,  pe când cel drobetan îi aparține arhitectului șef al Imperiului; veți zice că era grec sirian; posibil, dar era cetățean al Romei și apropiat al lui Traian. Actualul are 1974 de metri, pe când cel roman „doar” 1135, realizat prin devierea totală a cursului fluvial. Atâta că al nostru a fost realizat (admirabil într-adevăr) în șase ani din care unul și jumătate reprezentând întârzieri, iar cel roman în… doi, 103-105, din primăvară până în primăvară. Dacă actuala realizare aduce beneficii economice reale Țării și cel din Drobeta a generat  o mai eficientă naștere a Daciei Felix fără de care nu am exista azi. O admirabilă punte clasică avem și între cele două inaugurări: prezent la deschidere, imperator Nerva Traianus a fost primul care a trecut pe malul vecin. Nu știm dacă a și trecut  precum Nerva (e cam lung pentru pietoni) dar și președintele Țării a fost prezent. 

Cum ar fi să sperăm în eficiența pontificală a podului?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *