Toma Privitorul

Îţi vine să îi deşiri gîndul, intenţia, de fapt, metoda. Îmi vine. Să gîndeşi în marginea ei, să „filozofezi” – şi nu, nu cred că este inoportun deloc. Să gîndesc! Să duci mai departe ceva ce, oricum, este dus destul de departe – adică, un anume fel de privi „pieziş” pe care l-a practicat Florin Toma la întîlnirile sale cu diverse aranjamente de artă plastică. Îţi vine să spui, ceea ce e, desigur, la îndemînă, că a privi pieziş înseamnă foatre mult – inclusiv „a gîndi lateral” despre arta plastică, adică a gîndi despre aceasta punînd în joc o privire aparte, una care aduce cu sine multă prospeţime.

Îţi vine  să spui – şi, mai ales, îmi vine să spun – că avem în această carte, ŞI în această carte un fel de Toma Priviciosul. Ca o parafrază, nu foarte subtilă, mai degrabă evidentă şi la îndemînă, la referinţa biblică. Dar nu sînt convins că ar fi corectă. E un joc de cuvinte posibil, dar nu ştiu dacă şi acoperit de adevăr. Pentru că – nu mă tem, ci mă bucur pentru aceasta -, la Florin Toma există, îmi place să cred, un fel de dispozitiv de a privi şi de a primi frumuseţea, atît de fragilă, de delicată, de sublimă, a lumilor pe care (ni) le scoate în faţă ochilor şi a minţii arta plastică. De aceea, cred că e mai onest aşa: Toma Privitorul! Şi anume: un privitor cu o mare greutate  a privirii, un cronicart care îmbogăţeşte în chip evident ţinta privirii sale.

toma-profil

Aşadar, îţi vine – îmi vine, ar fi mai adecvat spus în economia acestui text – să îi „desfac” metoda de lucru. Nu o fac…metodic. Înşir doar cîteva puncte, dintr-un punctaj mai amplu pe care poate sta lejer structura unui eseu amplu şi dens:

  • Privirea pieşiză înseamnă, îmi vine să spun, atitudine cu papion şi ochi ghiduşi, care sclipesc a curiozitate. Competenţă, prospeţime, uimire – puse, apoi, în text!
  • Obvios: privirea piezişă este una care îmbogăţeşte obiectul privirii şi subiectul care a dat naştere acestor rare obiecte.
  • Privirea dintr-o parte înseamnă şi că există un mic unghi care permite trecerea către lumea privită – schimbînd ceea ce este de schimbat, e ceva de comparat între acestă privire uşor înclinată şi referinţele cu privire la felul în care revin pe pămînt navele spaţiale (niciodată în mod direct perpendicular! – a încerca o asemenea „intrare” este echivalent cu o ratare).
  • Pe de altă parte, a privi pieziş e totuna cu a privi înclinat. Şi această, plus ceea ce spuneam mai sus despre enorma generozitate pe care o pune în joc Florin Toma privind şi scriind despre ceea ce priveşte, poate fi, în chip legitim, citită ca un fel de reverenţă pe care scriitorul o face, în repetate rînduri în paginile acestei cărţi, Frumusului. A privi piezis este deci, din acest unghi de lectură, totuna şi cu „Mă înclin!”.
  • Un fel de a formula memorabil. Cineva care ar încerca să facă fişe urmărind să scoată asemenea formule din textele acestei cărţi, ar avea mult de scris. Dar ar ieşi ceva minunat!
  • Privirea piezişă îndreptată către obiectele şi subiectele (dar şi către subiecţii) artei plastice suportă foarte bine şi această traducere: ea devine în texte echivalentul unor tablete ale bucuriei întîlnirii cu o lume sau alta, cu un artist ori altul, cu un şir de tablouri ori cu tot felul de instalaţii care suspenda lumea obişnuită şi care lasă să se întrevadă altceva, mai plin, uneori deplin.

Pavel Şuşară o spune adecvat şi inspirat în cuvîntul înainte al acestei cărţi: „este suficient să citeşti cîteva fraze dintr-un text despre artă al lui Florin Toma, pentru a-ţi da seama că el nu este critic de artă. Şi asta, nu doar pentru că scrie atît de bine, de nuanţat în idei şi de strălucitor în volutele stilistice, de un baroc irepresibil, voluptuos şi măreţ, ca orice baroc care se respectă, ci şi din pricină că viziunea sa amplă, integratoare, lectura în cercuri concentrice, care se lărgesc asemenea cercurilordin apă, dar se şi înalţă sau, după caz, se adîncesc incomensurabil, nu au nimic din lectura terestră, de infanterist icnit sub greutatea echipamentului, din privirea joasă, împiedicată în tehnici şi într-un descriptivism fără vocaţie epică, ale criticului canonic”.

Iar eu aş îndrăzni să spun chiar mai mult: unele dintre textele care compun această carte stau (bine dă tăt!) în picioare şi ca texte de proză în sine. Dau numai un exemplu (sînt, repet, mai multe de acest gen şi specie!), unul care îmi vin în minte instant paginile admirabile dedicate doamnei Laura Covaci – „autoportret cu gheaţă în obraji”. Un text care începe direct la categoria grea: „cu răsuflarea Laurei Covaci, încălzirea globală nu riscă nimic”. Şi care se termină, la fel de antologic, la „supergrea”: „m-am întrebat: de ce?  Şi am aflat. Tot ceea ce pictează Laura Covaci este un imens autoportret. Chiar dacă gheaţa interioară îi frige obrajii. Însă fără să-i fi topit, ca pe o lumînare, pensula.”

tablouri

Mai există ceva, enorm de important aş spune, care pluteşte ca un duh bun deasupra acestor texte: generozitate, fără vreo excepţie. O mare generozitate a aprecierilor – şi simultan cu această notaţie, îmi răsare în minte ceea ce a spus unul dintre invitaţii momentului lansării bucureştene a acestei cărţi (rezum: Florin Toma îi iubeşte pe artiştii plastici şi această iubire este ceva ft important pentru ei).  A propos de generozitate: aşa cum am perceput eu substanţa acestei cărţi – şi nu cred că sînt în eroare -, aici Florin Toma dă de la el foarte mult; e un fel de mare boier al privirii. Florin Toma lucrează, în faţa operelor de artă pe care le priveşte, cu o curiozitate blindată de multe daruri; la bogăţia lumilor care îi ies în faţă cu fiecare operă de artă sau artist despre care scrie, el adaugă bogăţia privirii lui. Dimpreună cu, reformulez ceea ce am spus şi mai sus, o pasiunea cultivată şi o tandreţe a privirii. Ambele: admirabile şi rare.

Cred că avem de-a face cu o carte, rară îmi vine să spun imediat în peisajul nostru editorial, care face mult bine lumii artelor plastice. De fapt, chiar mai mult: ea face mult bine culturii adevărate.

P.S. O să (mai) scriu ceva, dar rămîne doar între noi – nu sînt un mare fan al cărţilor care sînt compuse din articole publicate în reviste. Ceea ce nu e totuna cu faptul de a nu înţelege rostul lor. Însă, cred, continui să cred că există multe cărţi care, alcătuite fiind după acest calapod, nu îşi prea au rostul în această calitate.

DAR, pentru judecata aceasta, ca şi pentru altele care sunt ori care par tranşante, există excepţii care o/le întăresc. Cartea lui Florin Toma este, cap-coadă, o asemenea excepţie. Ea există deja – dar dacă, printr-un capriciu al sorţilor, (încă) nu ar fi existat, atunci am fi fost martorii tăcuţi ai unei nedreptăţi. Atenţia mare, aşadar, la ea!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *