Interviu FLORIN TOMA: Sentimentul ploieştean al fiinţei. O lume

Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Florin TOMA.

 

De cînd eşti un „agent constatator” şi de ce?

De când am deschis o cutie de conservă cu ton – nu mult după…în preajma revoluţiei, vorba lui Constantin Stere, săracul, ce-a mai visat şi ăsta! – şi am constatat că… hopaa! tonul nu mai era acelaşi… Deci, aveam de-a face cu o escrocherie semantică. Schimbaseră tonul! Nu mai era acel ton de milog, când mă rugau cu cerul şi cu pământul să fiu alături de ei, să fim solidari, să rezistăm, să revoluţionăm, să răsturnăm tot ce-i răsturnabil, să palpităm din 20 de milioane de inimi, Dumnezeu şi-a întors faţa către români, români! veniţi să apărăm Televiziunea, români! să ieşim iute în stradă, ca să ne căsăpească ăştia eroic, să cădem ca proştii pe caldarâmul pe care-l vor spăla şi-l vor face lună… luna curăţeniei în România! Apoi, ne-au spălat creierele, ne-au minţit în faţă, vrând să ne bage cu anasâna-n cap că ziua e noapte şi noaptea e zi, ne-au făcut idioţi, ne-au curvăsărit metodic, aşa cum se întâmplă la case mici, cu toleranţa mare (Kubrick, domnul acela cu „Portocala…” şi cu „Odiseea spaţială etc.”, eh, Stanley Kubrick, ştii ce zicea… zicea că: „Marile naţiuni au acţionat întotdeauna ca nişte gangsteri, iar cele mici ca nişte prostituate”!, sigur, e cam de stânga antiimperialistă, dar sănătoşeşte spus!).

Pe Promenade des Anglais

(pe Promenade des Anglais)

Şi atunci, dragă Cristi, e cât se poate de normal că trebuia să stea cineva de veghe, să pună palma streaşină, să-i vadă, să constate şi să le bată obrazul: „Bine, bine, am înţeles, suntem aici de două mii de ani, dar când ne daţi şi nouă adevărul? Fiindcă e imposibil să discuţi cu cineva care pretinde că n-are rost să caute adevărul, fiindcă deja îl posedă!”…. Cum, „care voi”? EI, neschimbaţii, nemuritorii, neisprăviţii, nesătuii, neatinşii, neînlocuiţii… cei care nu se lasă până nu ne dovedesc pârguinţa Răului. Stăruinţa în a ne arăta că Răul e, în sfârşit, pârguit, e matur, căci datează tocmai din hăăăt! cretacic. Şi are solzi. E stegozaurizat. EI, cu acel metabolism raptofil şi cu ştiinţa de a se strecura furişelnic pe sub poalele istoriei. EI, care cunosc cel mai bine drumul spre puterea fără luptă, spre câştigul fără trudă, spre victoria fără sacrificiu. EI, care ne-au trimis în forma cea mai disperată a pribegiei, în bejenia cea mai de fără nici un capăt. Adică ne-au exilat pe dinlăuntru. Am fost împinşi astfel – mamonic, pervers şi scandalos – pe drumul alienării perfecte. Spre înstrăinarea lăuntrică. De aceea, nu mai ştim cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Asta suntem: un popor de dezidentizaţi, de anonimi!… Deci, dragă Cristi, de-aia m-am făcut, aşa, la modul meu şăgalnic, „agent constatator”, înţelegi?! Asta e trecut în fişa mea de post: să constat – vorba d-lui Andrei Pleşu – „euforia dezastrului”. Numai că, din păcate, nici nu-mi mai aduc aminte când am luat ultima chenzină. Şi, în plus, lucrez în condiţii foarte grele. În deşert!…

 Foto 7 - Mihai Cucu

(foto: Mihai Cucu)

Cum se altoieşte ceea ce am putea numi „sentimentul prahovean-ploieştean al fiinţei” pe(ste) „fişa postului” de agent constatator?

 

Te corectez: ploieştean, pentru că prahovean este întreg aburul, ca un blur, poftim: ablurul, pitoresc e adevărat, dimprejurul Ploieştiului. Nucleul e-n centru, la Berbec, lângă grădina Lipănescului şi la o aruncătură de suliţă de „Statua” libertăţii noastre republicane, din pulpanele peplumului căreia ne tragem toţi fiii acestei aşezări firoscoase. Practic, de acolo porneşte lanţul nostru de aminoacizi. N-aş face tocmai aici – nu că n-ar trebui, dar nu e locul – apologia urbei ce a dezlegat pentru eternitate două limbi bele şi rebele (nu pot, n-am voie, atunci când ajung la aceste adjective, nu mă lasă trecutul să nu vă amintesc o tiradă fabulos pre-nenea-iancuţiană, dar fără voie, din „Rusaliile” lu’ taica Bazil Alecsandri, declaraţie care suna aşa: „Suzană, eşti belă, eşti chiar florelinte, ş-a tale beleţe mă scoate din minte! / Esti belă! şi chipu-ţi treptat se belesce, şi anima-mi, belo, amand vestezesce”, nu-i aşa că e emoţionant?!…), vas’zică, două minţi cosmice, cu fantasticul „bichonné”, „endimanché”, pus la patru ace, iar cu-nţelesul vorbei dat rău de tot de-a berbeleacul. Nenea Iancu şi Nichita.

Foto1

Dar resimt, totuşi, obligaţiunea de a-ţi aminti, bunăoară, doar capetele între care se dezvoltă armonios, inimitabil şi iramplasabil, intervalul unui concept care, iată, mai trăieşte şi astăzi, chiar parcă mai abitir decât acum un secol şi jumătate: miticologia. Unul e „boborul” – nicăieri în lume nu există un alint atât de dulce pentru norod, pentru stirpe, pentru seminţie; cum ar fi să zică francezul „le beuble”, italianul „il bobolo”, iar englezul „the beoble”?… nu merge, e ridicol, e forţat, n-are nici un şarm, chiar dacă e kinky! Iar celălalt e, fireşte şi negreşit, „la chilometru” – jucăreaua aceea etilizat-scelerată, dar fără pagubă, ci frumoasă, tandră, duioasă, aş zice „chiar florelinte”, când se bea în neştire, punând sticlele goale jos, în picioare, una în continuarea celeilalte, până când şirul… şi tot aşa, pân’ la infinit. Aceasta este devenirea noastră întru fiinţa fără de sfârşit, care ştim ca nimeni alţii s-o-ntoarcem ca la Ploieşti, pentru că nimic nu este mai frumos, mai cuminte şi mai cuviincios, decât să constaţi tragedia optimistă a lui „almintrilea”. Deci, „viţăvercea” e baza fundamentului(sic!) oricărei constatări de bun simţ, ce se vrea durabilă în eternitatea efemerului său veşnic(!). Fiindcă lumea asta e sucită şi ca dânsa suntem noi… Din această dilemă, recunoaşteţi că nu puteţi ieşi!

 

Se poate plictisi în România  acestor ani – ultimi 10, 20, 25… – un „agent constatator”? Altfel spus, poate muri el de plictiseala?

 

Corolarul demonstraţiei ce va să vină e că, de murit, se poate muri. În orice fel, dar, în nici un caz, de plictiseală. Românul, deşi are o predispoziţie aproape gospodărească spre zăbavă, o lehamite ancestrală voluminoasă, un soi de tihnă continuă ca şirurile de cocori, primăvara – la toate acestea, să nu omitem celebra lui poziţie „răbunit naţional într-o rână” şi cu firul de iarbă între dinţi – bref! un veşnic răgaz de a fantaza, de a-şi făuri cu migală himere, năluciri şi basne, ei bine, el nu este atins defel de morbul sastiselii. Poate doar aşa, de o mică afaniseală la lingurică, de un doruleţ melancolic după illo tempore, atunci când chiar nu trebuia să facă nimic, fiindcă mitul curgea de la sine.

 

Când nu e absorbit de studiul profund al fantasmelor, românul are vocaţia temeinică a veşniciei pe sponci. Asta e: contractul lui cu eternitatea e valabil doar o clipă. Din cauza ţâfnei posomorâte împotriva realităţii şi a veşnicei pizme pe această lume. Pe legile ei. Pe rânduielile ei. Pe durata ei. Şi atunci, mintenaş, îl împinge aghiuţă de vâră o pană de îndoială în butucul maşinăriei lumii. În consecinţă, aceasta îşi schimbă cursul. În sfârşit, e cum a vrut el, e „viţăvercea”, cum ziceam mai devreme. După un timp, însă iarăşi constată că e nemulţumit. Că nu e bine. Şi simte din nou că e necesară o nouă „revuluţie”. Că e musai să aibă loc un alt scandal. Tămbălăul radios. Încărcat până la refuz de atitudine euforizantă. Beatitudinal. Dacă însă se ratează (ratarea la români este o altă temă tragică, ce lasă prin crăpături mucilagii la fel de groase ca şi prostia!), atunci, la remuşcări, românul se retrage demn şi inabordabil în căinţă, undeva în codru sau în fundul lumii, ca să mediteze asupra greşelii. Care, normal, odată recunoscută, este – aşa cum ne-am obişnuit încă de pe vremea când Dragoş alerga în neştire după zimbrul arhetipal (voi mai reveni asupra subiectului!) – pe jumătate iertată. De aceea, nu ştiu cum se face, dar românul nu e niciodată vinovat. E doar cvasi-culpabil. Şi, bineînţeles, mai mult victimă decât torţionar.

Foto 2 - Florin Andreescu Foto 3 Florin Andreescu

(foto, sus & jos: Florin Andreescu)

Aş continua, apoi – după această ocolire generică (sau ginerică… o fi mai bine?) – cu o constatare aplicată a marelui specialist în cocho-conneries (păcat că n-a ştiut să fie şi politically correct, pronunţat cu accent franţuzesc!) şi, totodată, genial scriitor, care a fost doctorul Louis Ferdinand Auguste Destouches: „La merde a de l’avenir. Vous verrez qu’un jour on en fera des discours”. Câtă dreptate a avut bietul Céline! Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi. Astăzi, nu numai că – apud paremiologia populară – se poate face din „rahat” bici, care e-n stare să şi plesnească, dar acesta a devenit fundalul, scena, decorul şi, nu în cele din urmă, subiectul oricărei confruntări de suprafaţă. Văzut de pe margine, discursul public al acestor 25 de ani a făcut ca România să decadă atât de puternic în forma cea mai exasperantă de marasm  (oricum, vorbim azi de o ischemie generalizată a civilizaţiei, dar noi, românii, suntem, culmea! mult mai jos pe scala neîmplinirii, ca să nu scriu ratării!), încât suntem blestemaţi să fim ocoliţi de toate împrejurările favorabile, până şi de alea puţine care se mai întâmplă… Deci, da, murim. Murim pe capete (de vită istorică furajată!). Murim. Dar nu de plictiseală!

 

Ai vrea, de fapt, să te plictiseşti aici? Dacă da, cum anume?

 

Visez de multă vreme să mă plictisesc într-o lume în care nu există virusul prostiei şi al neamprostiei. În care pericolul contagiunii cu mitocănia nu mai există. Să mă pălească, deci, stenahoria într-o lume unde important este – vorba marelui recent dispărut, Umberto Eco – nu să ai amintiri, ci „să-ţi reglezi conturile cu ele”, până nu devin sâcâitoare şi enervante.

NOTĂ: Am de pildă, o amintire extrem de crudă, de pregnantă – exact ca-n englezescul pregnant, pe care e imposibil să nu-l întâlneşti în orice film american, bazat, normal, pe corectitudinea politică, în care adolescenta căreia i-au căzut coşurile prin aşternuturi, îi spune sec mamei sale, la un moment dat, seara, la masă, în timp ce linge o lingură din untul de arahide: „Moaaammm, I’m pregnant!” – deci, o amintire legată de lumină. Lumina verde, alternând cu cea roşie, care se schimbau una cu alta acţionând un buton de deasupra, ale unei lanterne-lămpi de ceferist – ce numai Dumnezeu ştie cum ajunsese în mâinile mele, pe când aveam şase ani – şi pe care mi le amintesc, uneori (e adevărat, din ce în ce mai rar, numai dacă stau pe gânduri şi mă uită dumnezeu la trecerea de pietoni, privind fix semaforul… „Ai ochii roşii ca un semafor”! – îi spune bărbatul iubitei sale, într-o reclamă cretină de la televizor, în loc să-i recite: „Frumoaso / ţi-s ochii aşa de negri, încât seara / când stau culcat în poala ta / îmi pare / că ochii tăi, adânci, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi / şi peste munţi şi peste şesuri / acoperind pământul / c-o mare de-ntuneric./ Aşa-s de negri ochii tăi, / lumina mea”!). Lumini pe care le simt într-o sinestezie deşanţată, aproape cu gust, cu miros, cu tactil. Noaptea, când stau ca Eminescu (e singurul gest care ne leagă!), „…Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam(…).” Şi, când închid ochii, visez aceste lumini. Cu limba, cu nasul, cu palmele, cu urechile şi, în fine, cu ochii… Am încheiat NOTA.

 

Apoi, mi-ar plăcea să devin responsabil de fericirile oamenilor (aceia care merită, fireşte, ceilalţi pot rămâne tot la fel de bicisnici!), pe care-i iubesc… şi crede-mă că iubesc mulţi oameni. Toţi, fără nicio excepţie, frumoşi. Deci, să mă-ngrijesc de fericirile lor, să le spăl, să le apretez, să le calc şi, după care, să-i îmbrac cu ele. Şi să-i plimb prin vatra satului planetar, ca pe nişte podoabe, căci podoabă, nu altceva, este omul fericit. Bijuterie… Eheee, Doamne, şi câte şi mai câte plictiseli ne mai aşteaptă. În gând. Că, în realitate…

În Piazza San Pietro (în Piazza San Pietro) 

„Să fim pozitivi!” – cum ar spune şi cum chiar a spus Gică Hagi, fotbalistul de naţională din vremea lui nea Nicu Văcăroiu. Sau, ca să nu fiu aşa de radical – să fim ŞI pozitivi! Nu crezi că, în această euforie a dezastrului, în acest mod de a trăi – comic uneori – micile „apocalipse”, e şi frumuseţe? De fapt – ce facem cu această lume de margine (care e lumea românească, în multe privinţe de altfel; margine de civilizaţie europeană, margine de „imperiu” UE ş.a.m.d) ca să o aşezăm în albii ale – cît e posibil – normalităţii?

 

Dragă Cristi, o s-o iau invers! În răspăr… „À Rebours” – cum sună titlul unui roman celebru al lui Joris-Karl Huysmans! Marginea de imperiu are nu doar inconvenientele ei nervoase (să te ştii mereu la margine, „banlieusard”, la limită, la extremitate, adică să-ţi statuezi condiţia de etern periferic!), dar şi un dram de veselie cumva, de sprinţăreală zglobie. Başca, iresponsabilă, fiindcă nu cere nicio răspundere. Sigur, e o demonstraţie refutabilă. Dar mie mi se pare o axiomă (poate tocmai fiindcă m-am născut şi am trăit la graniţa dintre nişte imperii!). Prin urmare, ca să revin, statutul de mărginaş oferă – pe lângă alte mici beneficii „cartieriste” – şi posibilitatea unui dinamism şăgalnic, ghiduş. Altfel spus, Centrul e departe, iar, până când vine Revizorul, hă-hăăă! aproape că pozna s-a şi şters din memoria punitiv-intenţională. Deci, ca să rezum, aşa cum există o normalitate a Centrului, tot astfel periferia îşi stabileşte propriile ei norme ale normalităţii. NOTĂ: Îţi vin în minte, nu mă îndoiesc, nenumărate exemple – opere literare, bineînţeles – încărcate de o anume solemnitate semantică a onoarei din mahala. Nu mai puţin respectabilă decât aceea de Boulevard! Continuăm?… Da! Spectacolul apocaliptic – din păcate, desfăşurat zilnic şi… horribile dictu! „ceas de ceas şi în proporţie de masă”(!) – are, fără îndoială, şi aspecte comice (doar suntem la „porţile Orientului”, unde totul e luat à la légère!). Dar prea multul Rău, prea dezrădăcinatul simţ al Bunului, dobânda prea mare a împrumutului nostru de hai să-i spunem – răsfăţând-o – normalitate, ne-au cam secătuit. De vreo două mii de ani, ne-au istovit mai dihai ca pe zimbrul lui Dragoş, după atâta alergătură(!). NOTĂ: Nu mai insist asupra faptului că exact atunci, la Padova exista universitate, cu studenţi, cu profesori, cu examene, cu ştiinţe, cu limba latină… etc.!  Aşa că mare noroc am avea dacă n-am cădea în depresie. Deşi, natura regenerativă a sămânţei acestui popor s-ar putea să dea câţiva muguri de speranţă. Mai „pozitivi” de-atât nu putem fi, oricât ar vrea Gică Hagi!

 

La fel, în acelaşi registru al pozitivităţii – cum aşezăm în etica binelui (într-o etică asumată şi practicată) lumea aceasta complicată? Ce învăţăm din ea – de bine? Şi cum învăţăm de bine sau despre bine din ea – fiindcă bănuiala mea e că, dacă e să tragem asemenea învăţăminte, nu o putem face neapărat ca, exemplul nu e întîmplător, în Vest? Nu mă pot abţine să nu fiu puţin mai preţios în exprimare: ce pedagogie a binelui ne livrează lumea aceasta (probabil neterminată, mutilată etic, încă de salvat din ghearele fantomelor trecutului care o bîntuie cu voluptate)?

 

E atât de bine spus, încât cred că asta trebuia să te întreb eu. Răspunsul tău se află într-o serie sinonimică a unei gândiri normale (fii atent, că e a nu ştiu câta oară când folosesc cuvântul acesta, normal, e simptomatic şi… simptomnatic, pentru că doar aşa gândesc oamenii copţi, împliniţi, intraţi cu discreţie în umbra toamnei!). Şi este cel aşteptat. Nu există în ethosul nostru decât Bine (de aceea, avem şi proverbul „Bine faci, bine găseşti”!), care nu doar că ni se cuvine, dar el este şi răsplată. Recompensă. Într-o etică „asumată şi practicată”, cum spui tu, Binele trebuie să inoportuneze tot ce e malefic. Să spulbere Răul de pe faţa pământului. Bun, şi?… Cum să se dezvolte lumea, cum să se nască progresul, fără Diavol? Fără Rău. Fără invers. Fără frână. Sau cum să existe Frumos fără Abjecţie? Acel ideal al lumii antice greceşti atât de nobil, kalokagathia – îmbinarea dintre Bine şi Frumos, armonizarea Frumosului și Binelui în idealul perfecțiunii, ca şi, mai târziu, definirea teoriei estetice, potrivit căreia toate valorile superioare ale spiritului, inclusiv cele morale și ale cunoașterii, pot avea și valoare estetică – funcţionează, e drept. Sigur că motorul merge. Dar, ca să nu ne plictisim – că tot vorbeam noi de sastiseală – trebuie băgat în ciorbă şi Defectul. Abnormul. Strâmbul. Răul. Se schimbă, astfel, configuraţia logică. Pe faţa lumii, albă ca laptele, imaculată ca Sfânta Concepţiune, s-a ivit un neg. Mare, negru, păros. Funcţia lui? Este aceea de a face ca Frumosul să fie şi mai frumos. Să iasă în evidenţă. Să ne ia ochii. Este exact ca şi strălucirea stelelor, noaptea: sunt unele de grad I, ce pot fi privite direct, cum ar veni, faţă-n faţă; şi altele, chiar lângă alea făloase, altele, deci, de grad inferior, II sau III, care nu pot fi observate decât cu vederea periferică. Dar ele trebuie să recunoaştem că au o contribuţie definitivă, covârşitoare, la „scintilenţa briliantissimă” a stelei celei mari. O sumă de grăunţe de lumină asigură, de fapt, strălucirea aceea care-ţi ia ochii. Zice Blaga, undeva: „Înmormântat în astă stea / În veci voi lumina cu ea”!

 Foto 10 - Maxim Dumitras

(foto: Maxim Dumitraş)

Stăm într-o, trăim o, suportăm o zonă fiebinte. Cîteodată incandescentă. Bună furnizoare nu de bune practici – politice, economice, sociale, interumane – ci de, adesea, „nevroze, dileme, utopii” (aşa era şi titlul unei cărţi de la Polirom de acum un deceniu şi mai bine). E o ţară fierbinte, pentru că e vie şi mai ales, ăsta e deja un tic verbal de-al meu, „neterminată”. Şi atunci: cum e de construit distanţa, pentru ca această „fierbinţeală” să fie suportabilă sau chiar neînsemnată? Cum îţi construieşti tu această distanţă?

 

Mda, e alunecoasă întrebarea, care nu e una singură, ci e un ciorchine!… S-o luăm, aşadar, mărunt. Sau „pas cu pas”, cum zice un contemporan (până şi formula asta nu e originală…dar nu insistăm, că dăm numaidecât în pamflet!). Da, România e o zonă fierbinte, însă îmi îngădui să te contrazic, ajustându-ţi un pic din zborul planat printre fârfâirile tricolorului. Ţărişoara noastră nu e incandescentă. N-are combustii pârjolitoare. Ea are doar fierbinţeli. E cam cum fac copiii, câteodată, febră. Un pojărel… Aaaaa, nu e nici pe departe precum aia americană, celebra „Potomac fever”, care-i loveşte pe cei din establishmentul de la Washington şi vine din două părţi. Mai întâi, ca să zic aşa, fizic: din adâncul gazeiform al mlaştinii Potomacului (de-aia, vara e îngrozitor, dacă n-ai aer condiţionat!). Iar, mai apoi, din măreţia trufaşă a funcţionarului public american, căruia apartenenţa la o instituţie federală sau la lumea politică de grad zero îl face să-i fiarbă minţile şi-l zăpăceşte de cap… Deci, nici vorbă!

 

Noi, românii, n-avem decât nişte mici puseuri hipercalorice. Când şi când, ne creşte temperatura. Dar nu aceea bazală, ci aia marginală. Hipercirculaţie periferică voioasă. Care se manifestă într-un singur fel: ne sare ţandăra. Uneori. Atât. În faţa „inconvenientului de a ne fi născut” (ca să-l amintesc, savant, pe Cioran!), noi luăm măsuri drastice: adică suduim, blestemăm, ameninţăm! Apoi, ostenită, ţandăra se aşază şi ea, să-şi tragă sufletul.

 

Nevrozele, dilemele şi utopiile apar, ni se iţesc în păienjenişul neuronal, dintr-un motiv simplu. Ne place la nebunie (ştiu ce vorbesc!) virtualul, nu acţiunea. Părerea, nu fapta. Noi nu făptuim şi, cu atât mai puţin, în-făptuim(!). Noi întotdeauna simulăm. Prepunem mereu un caz.  Uneori dramatic, încărcat de un tragism cosmic (variaţia e liberă ca pasărea cerului: poate fi şi comic, dar şi osmic, acolo, în dosul stânii!).

 

Dragă Cristi, gândeşte-te doar atât, fără să ţi se pară că aduc vreo imputare şi fără să ofensez niciun fior patriotic, oricât de fraged şi de subţire ar fi el. Ci emit corect, cinstit şi fără prejudecăţi abuziv-etnofile sau inflamări la ventriculele tricolore.

 

Imaginează-ţi, aşadar, ce se poate spune despre un popor a cărui creaţie fundamentală (vorbim de „Mioriţa”, da?), documentul lui etic, estetic şi moral programatic, epopeea etnogenetică în ultimă instanţă, balada sa primordială (ce datează de pe vremea când se juca jovial în ţărână cu „illo tempore”-le lui!), deci, creaţia aceasta se bazează pe o păţanie ce se desfăşoară nu în „real time” – în real time, nu se întâmplă nimic grav, nu se petrece nicio crimă abominabilă, ciobanii adverşi nu i-au luat încă beregata flăcăului şi nici nu ştim dacă ei au de gând şi dacă nu cumva e, de fapt, o scorneală a oiţei bezmetice de iubire – ci ea este doar prezumtivă (c-o fi, c-o păţi!). Presupusă, conjecturată armonios cu brizbrizuri şi, nu în cele din urmă, derivată din acea împrejurare nativă, definită atât de plastic prin „budoar o bârfă să-ţi şoptesc”.

NOTĂ: Dincolo de aspectul etic indiscutabil (mai ales că la mijloc e vorba şi de un metabolism afectiv!), avertismentul mioarei favorite poate fi considerat prima delaţiune dintr-un şir interminabil de exemple în istorie ale acestui gen epic sau epistolar (uneori, s-au văzut cazuri, chiar şi pistolar!).

 

Aşadar, despre ce luptă („neterminată”, ca şi ţara, precum bine spui!), despre ce fel de încleştare, despre ce înverşunare a eroismului statuar al personajului principal se poate vorbi în cazul acestei presupuse victime, exclusiv contemplativă, care, la urma urmelor, dacă stăm să analizăm cu grijă şi fără parti-pris-uri, e doar un adolescent visător, uşor mitoman, sperios şi smiorcăit? Şi, în fine, extrapolând sever, care ar fi sensul de înţelegere (infantil sau matur?… inocent sau pervertit?… sacru sau profan?) căruia i s-ar circumscrie portretul generic al poporului acesta? Unde s-ar poziţiona „documentul programatic”, pe care anume palier, în galeria eposului baladesc al altor popoare europene? În comparaţie, spre exemplu, cu „Cântecul Niebelungilor”, „Kalevala”, „Cidul”, „Saga despre Njal”, „Chanson de Roland”, „Cavalerii Mesei Rotunde”, „Legenda lui Erik cel Roşu” sau „Cântecul oastei lui Igor”…

 

Distanţa – ca să revin la arborescentismul curiozităţilor tale – e din ce în ce mai mare. E tot mai lungă. E interminabilă. Asistăm astăzi, din păcate, la o deteriorare cumplită a ethosului. Sunt pulverizate reperele, modelele sunt puse pe foc, miturile s-au transformat în bufeuri istorice, iar utopiile s-au retras la Bălăceanca. Păstrând acelaşi dezechilibru al comparaţiei dureroase cu Padova, de care vorbeam ceva mai devreme, aş conchide că s-ar părea că Dragoşul nostru naţional încă nu l-a ajuns pe zimbrul după care aleargă zadarnic de atâta amar de vreme. Nu l-a prins până la urmă. Dar, în proiectul lui, e gata! l-a răpus în ultima poiană dintr-un codru chel, l-a jugănit, l-a jupuit (blana i-a dat-o unui cumătru de-al lui, contra unei bărdace de vin!), l-a pus apoi la proţap. Şi, din el, continuă şi azi să se ospăteze. Singur!

La Castelul Chantilly

(la Castelul Chantilly)

Direct, pe persoană fizică, să zic aşa: tot sub stindardul lui „Să fim pozitiv!” – cum se pune această lume în literatura ta? Cum & cît devine ea literatură la tine? Cum se adună, încît să fie proză, cum se filtrează, cum se decantează?

 

Literatura mea e nevrotică. Aşa înţelege ea să fie „pozitivă”. N-are stare (nici de agregare, de nimic!). Nu e liniştită. E-n criză. Nu e normală. Ea nu tratează beneficii. Ea surprinde maleficii. N-are virtuţi de panaceu. Dacă o pui la rană, nu e cataplasmă, ci, dimpotrivă, necaz contagios, belea microbiană. O infectează şi mai tare. Eu nu tratez realizarea, izbânda, ci eşecul, înfrângerea. Nu văd rezolvarea, ci admir impasul. E ca-n tabloul „Parabola orbilor” al lui Breughel, unde fiecare are povestea lui, dar toate sunt subsumate aceleiaşi tragedii de a cădea. De aceea, eu admir surparea. Sunt pasionat de ruine. Şi fac rost de catharsis prin exorcizare. Personajele mele nu suportă banalitatea realităţii ce le este dată. Pentru că eu însumi, Autorul, consider că această realitate este atât de imperfectă, încât îmi doresc, la un moment dat, să ajung să mă plictisesc în hârdăul (observi, cred, oximoronul!) cu perfecţiune. Perfecţiunea înmoaie reflexele de apărare, taie zborul, căpăceşte progresul, face ca voinţa să lâncezească. Nu mai poţi avea idealuri, atunci când eşti perfect. La fel ca geniul. Ce viseză geniul? Nimic. Ce are el în suflet? Vid. Haos. Nădejdile se frâng. O lume imperfectă este imaginea răsturnată a Iadului perfect. Unde e de muncit zdravăn, ca să, cine ştie, vreodată, acesta să se transforme în Paradis! Există un verb în franceză, care mie îmi place nespus, fiindcă e de o motricitate agreabilă: s’encanailler (= a se înhăita, a se degrada, a deveni, încet-încet, canalie, a se transforma într-o lichea!). Ei bine, eu sper în fenomenul invers, tot la fel de dinamic: se désencanailler (nici nu ştiu dacă există în limba franceză !). Însă până atunci – fiindcă trebuie să mai aşteptăm până la răsturnarea lumii cu fundu-n sus (sau revenirea ei la loc ?!) – mă preocupă Adversul. Nu Conversul !

 

De fapt – e suficient ca lumea aceasta – a noastră, în care şi tu şi eu locuim – să devină proză? Sau poezie? Sau, în sens mai larg, cultură? Suficient, inclusiv în sensul de „salvator”? 

 

Da. Lumea n-are altă soluţie. O singură ieşire există: să se salveze prin cultură. Acolo ne înghesuim. Spre ieşirea aia ne bulucim cu toţii (noi, ăştia, mai lucizii visători!). Războaiele sunt suficiente în istorie. Au ajuns. Molimele au pus la punct statisticile. Civilizaţia a început să sughită. Nu-i mai prieşte – cum am zice, dacă am fi hipsterici – tehnicalitatea. E deja ersatz. Produce greaţă. De aceea, cultura e singura noastră prelungire ce mai are legătură specială, cât de cât, cu Spiritul. Însă, mai întâi de toate, trebuie să avem cultul culturii. Am văzut creatori fără respect pentru cultură, am întâlnit miniştri ai culturii care n-au acest cult. Nu ştiu de ce, dar tot nu le intră-n cap că sunt trecători. Că sunt doar umbre ale tăcerii în acest Cosmos. Şi că singura lor conexiune cu universalul este „magazinul universal”… Da, Cristian Pătrăşconiu, da, lumea aceasta prozaică poate deveni o poezie. Trebuie doar un singur lucru să facem: să privim în sus. Cerul. „Oh God, how much blue do you spend that we cannot see you” – glăsuieşte o splendidă metaforă a lui Odysseas Elytis, Nobelul în literatură din 1979… Aşadar, trebuie să fie Ceva acolo. Cu dichis!

PROFIL

FLORIN TOMA este absolvent de Filologie (1979), Universitatea din Bucureşti, publicist, prozator şi cronicar de artă. A debutat în „România literară”, în 1978, cu prezentarea lui Radu Cosaşu şi, editorial, la Cartea Românească (1986), cu volumul de nuvele „Păsări târzii de noapte”. Este autorul ediţiei Petru Comarnescu – „Kalokagathon”(1986) (în colaborare cu acad. Dan Grigorescu), al unui volum de interviuri (în colaborare cu Lucian Vasilescu), „O mie nouă sute nouăzeci şi doi. Sisteme de supravieţuire” (Ed. MediaPrint, 1992) şi a două romane, apărute în 2005 şi 2010, la Cartea Românească, „Moştenirea Familiei Bildungsroman” şi, respectiv, „Oraşul jumătăţilor de înger”. Volumul de nuvele, „Ca la vecinul bine temperat”, Ed. Brumar, 2013, a fost nominalizat la Premiul Naţional de Proză al Uniunii Scriitorilor. Din 2010, este redactor la revista „Viaţa Românească”, editată de USR (www.viataromaneasca.eu). Iar, din 2014, colaborează la revista online, „Literatura de azi” (www.literaturadeazi.ro). Contribuţiile publicistice se întind pe durata a peste două decenii, la  publicaţii din străinătate („Lumea liberă” din New-York şi „Meridianul românesc” din Los Angeles) şi din ţară (www.evz.ro). În vreme ce activitatea de cronicart s-a împărţit între „Ziarul de Duminică”, Radio România Cultural (colaborări la emisiunea Arte Frumoase, realizator: Aurelia Mocanu) şi revista „Viaţa Românească”, unde semnează „cronica plasticii”.

Coperta originala DSC06160 DSC06165 DSC06169 DSC06176 DSC06178

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *