O carte de poezie incitantă, pe lângă care, în librărie fiind, printre alte cărți, oricât ne-am strădui, nu putem trece nepăsători. Parfumul fricii, substanța inefabilă după care ne recunosc ceilalți ca fiind asemenea lor, e captat între filele lucioase ale volumului elegant de poezie, cu numărul paginii, în colț, abia ghicit. Fricoși, neadaptați, părelnici, citim și ne recunoaștem printre rânduri. Despre starea de cucerire a libertății, despre voință, despre moarte și viață e vorba în această carte a lui Ioan Es. Pop, arta fricii, apărută, în 2016, la Editura Charmides, cu 15 desene semnate de Aurel Vlad. A costat 3,50 lei. Rup micul sigiliu din hârtie greu decolabilă și zâmbesc: prețul inițial era de 3,13 lei. În aceste condiții, carte oferită, mai degrabă, tuturor iubitorilor de poezie. O cumpăr fără să ezit. Se afla pe raftul cu noutăți editoriale.
Concepte extrase, parcă, dintr-un manual de filosofie, agățate de ritmul poeziilor ca de-un colac de salvare, marchează traseul de urmat. Concepte de care ne temem și dăm în retragere. Reevaluate. Distorsionate. Acele versuri-titlu, bătute-n punct, ca o invitație la închiderea cărții. Sumarul e aranjat, centrifugat, asemenea unui poem lung, cu titlul sumar, care începe cu versul programatic, ordonator al materiei întregului volum, ”acum, pune la lucru voința. inversează totul” și se termină cu eterata senzație declanșată prin stihul ”când ați dat mâna cu el, nu ați simțit”. Private de titlul inflexibil, poemele curg asemenea apei râului, printre pietre, vegetație de tot felul, așchii de lemn, bușteni. Conștiința trează te invită sau te obligă să plesnești paginile cărții, una de alta, nervos. Să le redeschizi, apoi, într-o frenetică și aspațială trăire. O poezie a revoltei. A aroganței de a fi, ca atâția alții, posesorul fricii. A unei frici din care se nasc alte frici, de mici ori mari dimensiuni, spaime zilnice, temeri generice, panica la stadiul incipient de apocalipsă și așa mai departe, toate trăirile devastatoare, care-nfig pumnalul în firea lucrurilor, care desfigurează, mutilează. Frica de a fi, de a muri, frica de a vorbi, de a tăcea, frica inclusă în regulile vieții.Întoarcerea, regresia la starea de fetus. Frica placentară. Imperturbabilă. Logocentrică. Fantomatică. Solstițiară.
Fricile comparate cu supernovele sau îmblânzite, devenite, în timp, locuri de odihnă, construiesc, la marginea ideii de ireversibilitate,poemul până mai ieri, marile frici îmi luau mințile: ”o frică și mai mare mă anunță/ că frica odihnitoare din ultima vreme/ fie mi-a întors spatele, fie s-a stins,/ ca o supernovă căreia i s-au terminat bateriile.”;”fostele frici sunt adevăratele mele/ locuri de odihnă.” (p. 61)
Poezie jonglând cu abstracțiuni, ca-ntr-o pictură abstractă sau figurativă, obosită de-atâta obsedant finish cromatic. Poetic, într-un anumit sens. Devastator, într-altul. Chircit în decorul abstract, creat în mișcarea persistent atonală a versului, poetul se redifuzează fragmentar, pledează pentru citirea pe dos, exercițiu dramatic,traumatic, pentru reinstaurarea unei stări de dincolo de facere, embrionară, consumată în placenta maternă. Discurs anamorfotic, scurs în lichidul devenirii prin varii, monocorde sau înțepătoare întreruperi semantice.
Text lucios, la privit, la pipăit, la transgresat, ca hârtia de calitate, din care se confecționează albumele de artă. Parfum de texte-n alte mii de texte, transmis la infinit,în pânza nedeteriorată,transfinită,a literarului/ literalului. Există un ceva care se înalță din fiecare poem, ca o aură, programatic. Aura poemului. Nevoia lui de a nu mai fi poem, de a abandona, cu orice preț, starea de poeticitate. Limbajul se încăpățânează să gliseze spre zona conceptelor filosofice. Parfumier. Parfumieri care ucid ”fără să lase vreo urmă”. Poetul-parfumier. Poemul ca un parfum discret, răspândit în cititor. Atingi litera poemului și brusc te impregnezi de parfumul celulelor lui.
Când citim poezie, rămânem cu o stare care nu se uită ușor, un soi de coadă a lecturii, însoțitoare, târâtă multă vreme, devenim cumva prizonierii acelei avalanșe de versuri, în cazul fericit în care ne lăsăm atrași în text, subjugați. Senzație bizară, de cerebralitate accentuată și frig, zigzagantă senzație de du-te vino într-o pustietate absolută. Senzație de umezeală și frig ca-n peșteri, când picură descurajant câte-un strop de gheață din trupul stalactitei diforme. Din când în când, la întretăierea paginilor, câte-un lup singuratic își cască periculos fălcile:”sunt un lup și am apărut la marginea orașului/ îngândurat. m-am ascuns în om/ ca într-o cămașă deja sfâșiată, prin care/ îmi scot fălcile și mă răstesc la lupii/ din ceilalți oameni.” (p. 27)
Pojghița dintre viață și moarte, angoasanta căutare a identității. Cine sunt eu, cu adevărat? Un tangaj aiuritor între vectorii temporalității, o astenie părelnică între polii trecutului, prezentului și imaginarele contururi ale viitorului. Căci una-s toate, axe prea labil definite, în cercul cărora poeții, mai mult ca ceilalți indivizi, se-nvârtesc nebunește, fatal. Descentrarea e poezie curată, nealterată. Ouroboros ar fi alternativa pentru încolăcirea sau reprezentarea timpului în timp:”dar poate că timpul trebuie lăsat/ să meargă înainte îndeajuns de mult/ încât să închidă marea buclă și să întâlnească/ timpul de dinapoi, când se va arăta din nou” (p. 63). Devorarea poemului cu tot cu materia din el. Autodevorarea. Poeme care-și sfârtecă subtil coada, se, spre sfârșitul volumului, înjumătățesc (p. 65, 67, 75, 77), își amputează corpul din mers.
Stranietatea scriiturii. Neverosimil și luciu permanent. Frica de-a nu aluneca. La romane, finalul contează, e important, adică. Ioan Es. Pop ne-nvață arta finalului în poezie, ne obligă să rămânem în poem. Totul e pe dos, invers(at), chiar și organele anatomice funcționează anormal:”inima mea grozavă a început să bată pe dos.” (p. 35) Și lectura ar trebui să fie la fel. Ni se sugerează sau doar mi se pare: Citiți invers poemul! O antipoetică, o frângere a normalității, vers cu vers, răstoarnă textul pe versanții unei semantici în curs de modelare.
Poemele lui Ioan Es. Pop sunt trepte ale fricii sau urcușuri în ”aspra artă a fricii”, în corzile ei subtile. Ele se întrețin prin ”gelatina fricii”. Ca o substanță secretată mereu de corp pentru a se apăra. Un artificiu prin care se salvează.Frica, un soi de antidot la condiția de ființă umană. Apoi, imaginea patului-sicriu. Adâncitura tot mai mare din el. Cuibărirea în textura saltelei ca-n pântecul matern, regresia, mistuirea prin neacceptarea condiției umane.
Citești, dar nu vei apela, în analizele pe text, la nivel explicativ, la nicio formă de muzicalitate, nu vei sta să macini substanța imprevizibilă a unor figuri ale limbajului. Nu vei extrage contexte poetice prin excelență pentru a le radiografia, nu este cazul. Ioan Es. Pop se retrage-n sinele textului, de unde reglează curând, aplicat, ca un IT-ist competent, dar, cumva,posac, tensiunile, mai bine zis, le diminuează emoția, abruptele căderi în bruiajul clipei, până la nefiresc. Detectăm versuri aproape de zona zero a expresivității. Poetul practică voit o aplatizare a discursului. Scriitură neutră. Poeticitate mascată, reprimată. Poeticitate cu taxă inversă, se poate citi și astfel. Cad podoabele, se mistuie tonurile. Încă din primul poem, cititul și scrisul sunt practicate de-a-ndoaselea. În iadul cuvintelor scrise, trăite frenetic, temperaturile sunt foarte joase, e îngheț la scară poetică, textul pare tastat la un computer din viitor, cu mănuși termice, din material de pulbere de cupru atomizat: ”am fost tot aici, în iad, am adunat recolta,/ am exersat toate răcirile posibile.” (p. 5)
Fumul alb, vestitor al iminentei înscăunări a unui nou Papă, este, în poezia lui Ioan Es. Pop, semnal pentru o repoziționare în peisajul propriei poetici: ”atunci, fumul alb va ieși din nou/ pe hornurile de la vatican.” (p. 9). E de așteptat o așezare a textului dincolo de orice empatie, în neutralitatea stilistică absolută, la care râvnesc toți poeții postmodernității literare.
Singurătatea ”goală, în care n-ai să mai poți prețui nicio valoare umană” (p. 17), singurătatea ”desăvârșită”, formele unei pustietăți generice, a unui spațiu, aproape, nelocuibil și, totuși, blând în actualitate, lugubrul unei vieți bătute în același, previzibil, ritm exterior, toate se reduc la un ceas și un pat, decor minimal(ist), defetist.Blecherian. Între accente de boală, de sănătate, de sănătate-boală, de boală-sănătate se menține pulsul, tot mai scăzut, al materiei vii, din care poemul se încăpățânează să fie, să înainteze. Cangrenizarea realității. Paralizia ei. Imagini tandre, cum e cea cu ceasul electronic, se cuibăresc, se infiltrează printre fâșii de text însângerat: ”singurul lucru care mișcă/ în casa unde stau este un ceas./ când uit să-i schimb bateria, se oprește/ și toată dimineața următoare umblu bezmetic/ după o baterie nouă, care să-l repornească/ și ce fericire s-o găsesc înainte de asfințit!” (p. 13)Imagini suave, puține la număr, e drept, se pierd printre urmele/ umbrele textualizate ale oamenilor monstruoși: ”aceștia se vor înmulți și cu încetul urmele lor vor ajunge// niște pahare subțiri și tremurătoare de argint,/ biete saluturi fluturate cu subțire amărăciune/ și apăsătoare delicatețe înspre oamenii care vin,/ mult mai monstruoși decât omul monstruos”. Extrase din apocaliptice pânze, cu imanenta prezență în centrul lor semantic a oximoronului. Căci acolo unde-i urâțenie se cască un bazin de frumusețe și, poate, de tranchilizantă irealitate.
Poemul nu ne cunoaștem, dar aud că vâslește vorbește despre o călătorie, de corăbii, de ape neștiute, de asfințit și de bizanț. O călătorie textuală în sine, acolo unde se revarsă misterul ființării. Naumian devine Ioan Es. Pop în ”ei merg din răsputeri către trecut,/ pentru că într-o zi acolo va fi viitorul.” (p. 23) Practicând poezia regresiei, întoarcerea la regnuri primare, la stadii anterioare de evoluție, la vegetal, la animalitate, poetul-parfumier răstoarnă logica realului, recalibrează conținuturile lui: ”interiorul se micșorează în cei ce rămân pe drum./ mișcarea se adâncește-n nemișcare./ acum, cel care a întreținut o viață întreagă/ sufletul ca pe un lucru de preț/ își dă seama cât de blestemat a fost./ odată trupul bine înșurubat în tunel/ și ființa în începuturi, persoana a dispărut./ mai departe nu se poate înainta. geamul eului s-a spart.// prin el însă, cu ochii larg deschiși,/ se uită stăruitor orbul care i-a îndreptat într-acolo.” (p. 24-25)
Ieșirea din sine, dedublarea, admirarea celui care s-a desprins și continuă să meargă. Doi bărbați într-unul. Două feluri de a fi, două materii diferite. Scindarea, sfâșierea: ”eram/ singur și adânc cum nu voi mai fi./ sângeram ca un lac liniștit și mare.” (p. 37) Serenitate a contemplării, glacială suprapunere de tonuri. O poezie care-și refuză locuirea dimpreună cu femeia. Repudierea femininului, scoaterea lui din ecuația lui a fi, ca pentru a nu-l răni. Poemul de dragoste, la despărțire, e, și el, cu note inversate. Locul femeii e umplut de spiritul divin, ambiguizând resorturile trăirii autentice: ”trebuie să ne despărțim. eu merg spre un/ altfel de înapoi decât tine. încotro am pornit-o/ nu e loc pentru doi. dar fără tine n-aș fi/ ajuns să pornesc. când dragostea va fi departe,/ te voi rescrie și voi arde în sloiuri.” (p. 43) Apar, în aproape toate poemele, simboluri care țin de creștinism (Vatican, Dumnezeu, mielul, Învierea, Fecioara Maria etc.), exprimate direct ori mascate, adesea, de voaluri iluzorii de text, de grafii culpabile, ireverențioase sau doar ancorate-n retorica fără opreliști a postmodernismului.
Scriu despre o carte de poezie unică în peisajul aparițiilor editoriale recente. Mai fixată în zariștea lui Dumnezeu ca multe altele apărute în ultimii ani. O căutarea sensului existenței, prin forme poetice dominate de mecanismele volatile, abstracte, ale fricii. Și, din nou, vin și spun că limbajul e eminamente filosofic, Ioan Es. Pop cultivă abstractul pur, poemele lui se transformă, la recitire, în frânturi de rugăciune, în atipice întrebări adresate unei divinități căreia nu ne mai încumetăm să-i cerem iertare, copleșiți de ceea ce părem a fi, copleșiți de vastitatea derizorie a trecerii prin magma fierbinte a cuvintelor, prin categoriile care ne poartă, halucinant, în multitudinea de lumi posibile.
O carte, până la un punct, derutantă. Demonstrație magistrală de poezie atomică, pulverizată în conștiința universului în așteptare. Carte frumoasă, în descendență,cu moderație, naumiană,mirceaivănesciană, mult mai aproape de Dumnezeu decât ar fi putut fi frica vreodată de om. Frică irizând prin pereții de sticlă ai poemelor desenate, parcă, tridimensional, cu rezoluție înaltă.
