Daniela Raţiu: În luna decembrie, la Timişoara, va avea loc premiera ultimului tău film, un documentar, „Camera obscura” 2016. Un film despre istoria cinecluburilor din România. Istoria acestora este strâns legată de ceea ce numim „rezistenţa prin cultură” în anii Comunismului. De ce această temă, Gheorghe Preda?
Gheorghe Preda: Nu am o apetență specială pentru epoca aceea. Dar Liviu Marghidan producătorul și operatorul filmului a avut această idee de a cereceta ce s-a întîmplat în cinecluburile existente în țară în anii comunismului.
Era singura formă de film alternativ în epocă, și e greu sa explici azi unor oameni de 18 ani că. Pentru a înregistra niște imagini pe vremea cînd nu existau aparate de filmat în comerț, iar prelucrarea era prea scumpă, trebuia să aderi la aceasta formă instituționalizată numită cineclub.
O organizație care aparținea și era finanțată de mari intreprinderi, de universități și așezăminte culturale. Dar nu se putea vorbi de rezistență decît rar în activitatea de cineast amator. Nu puteai face dizidență sau film anti-regim într-o organizaţie finanțată de sindicatele comuniste, să nu uităm asta, dintr-un singur motiv : nu aveai mijloace să-l faci, si chiar dacă presupunînd prin absurd că le-ai fi avut, nu aveai unde-l arăta. Din cauza asta demersul unui cineclub ca cel de la Timișoara unde oamenii făceau pe față filme subversive, în care criticau fătiș regimul comunist, mi se pare unul eroic.
D.R.: Am avut acces la film. L-am urmărit până la minutul 19,22, moment în care m-am oprit pentru că doresc să nu pierd bucuria premierei. E un film emoţionant, îmi place felul în care ai legat poveştile cinecluburilor din ţară, de la Timişoara până la Bucureşti, şi oriunde existau ele, legătura cu imagini ale vremii, cu poveştile protagoniştilor, despre lupta permanentă de a jongla cu Sistemul opresiv, cu Cenzura. Înţeleg din discuţiile pe care le-am avut cu Lucian Ionică, protagonist în filmul tău, că ai bătut ţara-n lung şi lat pentru „Camera obscură”. Cum a fost?
Gheorghe Preda: E o aventură să faci un film ca ăsta din două motive. Unu, că după 40 de ani mulți oameni dintre cei care lucrau în cinecluburi e posibil să nu mai fie în viață, și doi, filmele care mai există e posibil să fie într-o fază avansată de degradare. Numai că norocul ne-a surîs, am găsit oameni foarte vioi și cu chef de viață, de film și de povești și la 80 de ani, iar filmele descoperite la ei, păstrate cu grijă toți acești ani sînt uneori nişte bijuterii cinematografice.
D.R.: De ce ai ales Timişoara pentru premiera filmului?
Gheorghe Preda: În primul rînd Timisoara va fi Capitala culturală a Europei în curînd și e deosebit de onorant pentru noi să prezentam filmul într-un asemenea loc. În al doilea rînd, aici a funcționat în comunism unul din cele mai puternice si mai originale cinecluburi din țară. În al treilea rînd la filmare aici am fost înconjurați de cei mai entuziaști oameni pe care i-am întîlnit în această aventură, care s-au mobilizat exemplar pentru ca noi să avem tot ce ne trebuie pentru realizarea filmului. Mulțumim domnului inginer Vasile Moise care a transformat o hală industrială, al cărui proprietar e, într-un platou de filmare pentru noi pentru cîteva zile.
D.R.: În ceea ce numim lumea filmului de la noi există o discuţie/ o distincţie despre/între generaţii. Se vorbeşte foarte mult despre „noul val” (deşi debutul noului val s-a produs de ceva timp), despre un alt mod de a face film. Dincolo de toate aceste discuţii însă problema cea mai importantă este lipsa fondurilor. „Industria” filmului autohtonă rulează puţin bani, iar asta se traduce de fapt într-o libertate restrânsă de creaţie. Puţini bani înseamnă o piaţă mică a celor care fac film. Iar filmul, spre deosebire de alte arte, are nevoie de bani. Cum se de vede din interior asta?
Gheorghe Preda: Singura sursă de finanțare pentru film la ora asta e Centrul Național al Cinematografiei. Deci bani veniți de la stat. Care oricum îţi avansează jumătate din suma necesară facerii unui film. În urma acelui concurs de finanțare terminat în fiecare an cu un scandal public, tu pornești la drum în căutarea celeilalte jumătăți de buget. Dacă ai noroc asta durează un an, dacă nu ai noroc durează mai mult. Dacă nu găsești cealaltă jumătate și nu poți face filmul cu suma cîştigată dai banii înapoi. De regulă, puțini producători se gîndesc și la soarta filmului după terminarea lui. Neexistind o piață în adevăratul sens al cuvîntului (filmul rulează în săli cu vizibilitate maxim o săptămînă, si asta dacă ești norocos) el, producătorul, cîştigă doar din cît “înțeapă” din bugetul tău. Excepțiile sînt rarisime și pot fi numărate pe degetele de la o mînă.
D.R.: Camera Obscura, Vaca finlandeză (un scurtmetraj selectat la Cannes, la Short Film Corner), Arta retragerii, Filmul de la capătul lumii – sunt câteva dintre filmele tale. Dacă ar fi să îţi defineşti arta filmului tău, manieră, căutări, care ar fi?
Gheorghe Preda: Eu personal nu înteleg din realitate mare lucru. Dar ce nu înţeleg suplinesc imaginativ. Din cauza astă mă amuză puțin filmele colegilor mei mai tineri, în care totul e clar și ferm desenat, care au cap, coadă, si final, personaje care spun si fac, (deși mai mult spun decît fac) și la sfîrșit neexistînd nici o surpriză îți spui, băi oare de ce am pierdut eu două ore în sala de cinema să văd asta ?
Imi plac poveștile ambigui, pentru că viața însăși e ambiguă și de neînțeles pînă la urmă. Iar de fiecare dată cînd ma gîndesc la un posibil film nu-mi desenez în minte povești, personaje, finaluri etc. Mă gîndesc altfel: ia stai, care e stilul filmului ăstuia? În ce fel vizual vreau să-l fac ?
D.R.: Am găsit un interviu video, cred că îţi era luat la Festivalul Anonimul, în dialogul pe care îl aveai s-a făcut referire la tine ca la un cineast cu o reputaţie de „dificil”, uneori „bizar”. Care e estetica care te „guvernează”?
Gheorghe Preda: Probabil că par bizar tuturor celor care țin cumva de dictatura micului realism din filmul românesc actual. Trebuie să-ţi spun că am oroare de feliile de viața în artă. Dacă vreau să vad o felie din asta nu ma duc la film sau la teatru, mă duc în Crîngași sau în Bronx, văd o bătaie, o aventură, un viol live, o răpire, și gata felia ! Plus că o văd în 3D și super dolby surround! Însă din punctul meu de vedere, orice formă de artă e un munte de artificial, e construct, inginerie, mecanism, în cele din urmă circ, panaramă.
Și dacă vorbim de estetică trebuie să-ţi spun că pentru mine filmul e un discurs bazat pe imagine în primul rînd. Dacă nu știi să asamblezi niște imagini animate într-o poveste provocatoare și(sau) ambiguă, fă-te scriitor, iar dacă ai chef să faci un film bazat 99 la sută pe dialog mai bine fă un audio-book. E mai ieftin și mai comod, și putem asculta filmul dimineața în mașină în drum spre serviciu.
D.R.: Gheorghe Preda, ai un doctorat în cinematografie, un master la Sorbone Nouvelle (Paris), eşti cadru univeristar la Universitatea Naţională de Artă. Cât de important este studiul de specialitate în cinematografie? Te întreb acest lucru şi pentru că avem exemple de regizori care nu studiază filmul/imaginea, vin din alte specialităţi. Există şi teoria potrivit căreia studiul de specialitate îţi strică „stilul”.
Gheorghe Preda : Eu am facut școlile astea de cinema pentru că fără ele nu puteai intra la ora aia în sistem. Acum poți intra și fără mari școli. Masterul de la Paris l-am făcut dintr-o pură pasiune intelectuală, eu fiind un francofon convins. El nu m-a ajutat la nimic la modul concret. Nu m-a învățat unde să pun aparatul la filmare într-o locatie. Nici doctoratul pe care l-am făcut nu m-a ajutat la nimic în plan profesional. E și extrem de penibil sa te recomanzi doctor în film, chiar dacă în sinea ta ești. L-am făcut pentru a avansa în cariera didactica la vremea aia, carieră care acum nu mă mai interesează deloc. Poţi avea zece doctorate, dacă nu ești în găștile care trebuie, în România nu avansezi nicăieri.
Și ca să îți răspund la întrebare eu n-am învățat în scoală nimic. Nici nu prea aveam de la cine, sincer. Am avut doi profesori de clasă : unul era cvasi absent, iar celalalt cvasi isteric. Un om fără operă și fără caracter.
În teorie școala îti pune la dispoziție informațiile de bază din domeniul respectiv. Mai departe, cum le folosești depinde de tine. Chiar dacă le folosesti exemplar să zicem, și chiar dacă ai o viziune extrem de personală, de la aceste date pînă la proiecția filmului pe ecran e cale lungă. Nu înveți în școală cum să convingi un producător să creadă în proiectul tău. Asta ține de hazard, de relațiile pe care le ai, uneori de miracol.
D.R.: Şi inevitabila întrebare de final: care sunt proiectele viitoare ale tale?
Eu lucrez acum la filmul omnibus de lung metraj Zoosophia, compus din 4 filme de scurt metraj avînd ca temă comună animalul. Fiecare din episoade are ca personaj central un animal. Un păun, un caine, o vulpe și o vacuță vor depune marturie în felul lor despre misterioasa lume a animalelor, o lume care există în imediata noastră apropiere dar pe care se pare că nu o întelegem deloc. Din seria asta, pe lîngă Vaca finlandeză, am filmat toamna asta episodul Femeia pasăre. Ne pregatim în decembrie și ianuarie să filmăm episoadele Câinele din vis şi Vulpea, căderea, forma inimii în praf, și undeva în februarie să le asamblăm în filmul mare.
În octombrie, la ultima ediție a Festivalului de film de la Montpellier în Franta, am cîştigat una din cele trei burse de pre-producţie pentru proiectul meu de lung metraj Bulevardul Babel pentru care căutam în continuare finanțatori.
Ce să zic, sanatate să avem ca talent există destul !
Extraordinar! Abia astep sa vad documetarul!