O strigam, la cursul de morfologie, pe care, o vreme, l-am ținut, Kusturica! Părea ciudat să o strig astfel în amfiteatrul A12. Purta, pe atunci, o panglică roz în păr, agrafe, cordeluțe sau alte mici chestii înnobilatoare, nici nu mai are importanță. Atentă la tot ce spuneam, stătea, parcă, tot timpul la pândă, cu capul ușor ițit înpenumbra băncilor. Deși predă actualmente gramatica limbii române,la studenții filologi, cu nesaț, neostenit, Emina Căpălnășan cochetează din plin și cu literatura. De unde știu? Pentru că, acum câțiva ani, a urmat cursurile de scriere creativă, în cadrul masteratului de limba română, concepând, fără stres, ca și cum ar fi scris dintotdeauna, cu ușurință și maximă plăcere, un, nici mai mult, nici mai puțin, caiet de vise, legat nu în piele de căprioară, ci în foițe colorate. Să fie, oare, pură întâmplare faptul că, acum, este și lector de limba română la Belgrad? Legăturile cu sârbii vin din trecut, de pe când, obsesiv, o strigam, spre amărăciunea ei, probabil, Kusturica. Dar să nu zăbovim prea mult asupra acestor aspecte ce țin de o biografieacut subiectivă.
Ceea ce urmează va fi o cronică la cartea O modernitate problematică: proza lui Marin Sorescu, publicată de colega mea, anul trecut, la Editura Universității de Vest din Timișoara. Rod al cercetărilor doctorale, acest studiu, scris dezinhibat, cu multă pasiune, demonstrează capacitatea de a se, aproape, dedubla a Eminei, de a lăsa, pentru un timp, straiele perfect turnate ale gramaticii, rigide, pe alocuri, în favoarea cochetelor și instabilelor alcătuiri ale literaturii.
Marin Sorescu nu este un autor facil. Cu acest gând, până la un punct împovărător, inhibant, va pătrunde, în scrierile lui, stilisticianul, criticul literar sau eseistul. Un scriitor complet, care a știut,ca nimeni altul, să schimbe registrele, să se joace savant, în spațiul niciodată închis al prozei, să descopere lumi narative încă neexplorate. Emina Căpălnășan, în cartea O modernitate problematică: proza lui Marin Sorescu, reface, de pe coordonate ambițios strunite, traseul unei literaturi prea puțin ori parțial sondate, ajunse, până în prezent, cu vădite goluri ori pete de receptare. De-abia acum ar putea începe lupta pentru recuperarea imaginii acestui autor emblematic în peisajul literaturii de la noi. Investigat cu instrumente diferite, înscris în paradigme paradoxale de receptare, Sorescu s-a lăsatanevoie recuperat de critica literară.
Un autor uriaș, nominalizat la Nobel. Un șaizecist atipic, deținător al Premiului Herder. Caut un site Marin Sorescu.Nu-l găsesc. Toți marii scriitori beneficiază, în străinătate, de un astfel de spațiu. Ar fi fost un gest minimal de recunoaștere a lui. Mi-aș fi dorit să existe o ușă internautică prin care tânărul cititor să pătrundă în lumea soresciană nestingherit. Să afle că a fost un mare dramaturg, înainte de a fi obligat, la școală, să joace, în fața vreunei comisii de grad I, scene din Iona. Să afle că a fost și traducător. Și eseist, critic literar. Prea puțini știu. Piesele sale au fost și sunt jucate, de o bună bucată de vreme, pe marile scene ale lumii. M-ar fi interesat să aflu unde, când, cum se numește piesa jucată, în ce limbă a fost tradusă și așa mai departe. Nu avem nicio scuză, noi, românii, că ne rămân uitați scriitorii sau că se bulversează ierarhiile, se deformează imaginea lor prin paginiincompetente de interpretare. În era sofisticatelor tehnologii, acesta ar putea fi primul pas spre normalitate: crearea unui portal Marin Sorescu.
Se spune că nu poți scrie bine despre cărțile unui autor dacă nu le-ai citit cu sufletul la gură, ca să folosim o expresie autohtonă, de la un capăt la altul, dacă nu îți este drag până în măduva oaselor, în sensul în care te întorci, mereu și mereu, la el, ca la o punte de salvare, dacă nu deții formula teoretică, metodele, cu alte cuvinte, adecvate pentru a nu-l lăsa, cumva, pe dinafară, tocmai pe el, autorul, în toată goana nebună după aflarea sensului.
Cele patru părți ale studiului hermeneutic, tăiate matematic în ansamblul cărții, De la ”modern” la… postmodernism; Proza lui Marin Sorescu. Aspecte ale receptării critice; Proza lui Marin Sorescu. Construcție narativă și perspectivă semiostilistică. Elemente postmoderne; Tentația postmodernismului dincolo de proză. Elemente postmoderne în poezia lui Marin Sorescu, construiesc un elaborat științific, dar sunt și reale mreje, pretexte, pentru viitoare abordări nonconformiste, interdisciplinare. Tocmai această îmbinare între stilul academic, inflexibil,pus cu strictețe în țarc, și spiritul liber, jucăuș, cu tonuri de, uneori, exaltare copilărească,punctează măsura valorii acestui demers.
Partea surpriză a cărții este, cu tâlc, poziționată la sfârșit, coincide, de fapt, cu pertinentele anexe care conțin două consistente interviuri,transcrise ad litteram, din care aflăm o sumedenie de lucruri interesante și mai puțin vehiculate, în literatura de specialitate, despre omul Marin Sorescu.
În efervescenta sa căutare de însemne ale postmodernismului sorescian, autoarea nu se oprește doar la un gen literar. Încearcă și chiar reușește să găsească exemple din toate speciile în care scriitorul craiovean și-a înmuiat penița, exemple care să-i slujească eșafodajul argumentativ. Unei astfel de abordări e foarte greu să-i semnalezi neajunsurile, derapajele, slabele articulări. Aș spune că teoria se combină, în chip fericit, cu exemplificarea, cu punerea în scenă a contextelor evocatoare, fie că e vorba de marcarea unor formule de narativitate consacrată, în cazul prozei soresciene, fie că e vorba de dramaturgie ori de, nu mai puțin sofisticata și deloc facila, poezie.
Relativ la romanul Trei dinți din față, se observă, pe text, cum se produce fragmentarea subiectului și a compoziției. Apoi, se reevaluează, prin prisma definițiilor soresciene date canonului literar, un alt roman, Vizuina vizuinii. Discuția cea mai aprinsă, pătimașă, de-a dreptul, se manifestă atunci când se vorbește despre hibridizare stilistică la nivelul scrierii Japița. Alte concepte puse la bătaie, reperabile în toată literatura modernă, cum ar fi intertextualitatea, metalimbajul, biografismul, ludicul, la nivel textual și infratextual, rețin semantisme punctuale sau generice, calibrând, de la o pagină la alta, nivelul discursului. Nu vor fi trecute cu vederea nici paginile de proză scurtă.Emina scotocește competent, adânc, în măruntaiele receptării critice, scoate la suprafață cronici, recenzii, texte despre scrierile lui Marin Sorescu, unele de înaltă ținută valorică, altele, efemeride, întâmplătoare mărturii. În febra descoperirii unor paragrafememorabile, autoarei nu-i scapă nimic. Totul concură, parcă, la intrarea în câmpul sintezelor, al competentelor și atât de necesarelor apropieri de text.
Emina își focalizează ochiul critic, incisivitatea gândirii filologice, pe scrierile publicate, mai cu seamă, postum și nu pe ceea ce a fost deja comentat și, cumva, clasat, arhivat, prin cerneala unor generații diferite de critici și istorici literari. Demonstrația sa se bazează pe detectarea acelor trăsături postmoderne ale scriiturii soresciene, pe elementele flagrante, care-l plasează pe scriitor într-o cu totul altă paradigmă de receptare decât cea cu care am fost familiarizați. Așa cum precizează în secțiunea de introducere, judecățile ei, modelele de interpretare, țintesc romanele, proza scurtă, parte din poezie și din teatru, nu integralitatea operei soresciene. Se îndreaptă și spre textele cenzurate în comunism și publicate, de-abia ulterior, după 1989, sau, unele dintre acestea, după moartea autorului, într-o formă nealterată, integrală. Inventariază aproape tot ce s-a scris despre acest autor, filtrează, analizează, se minunează și concluzionează ferm. Se pare că, în viziunea cercetătoarei, hibridizarea, fragmentarea și necantonarea într-o unică formulă stilistică ar fi atuurile soresciene, fie că le numim ancore stilistice postmoderne, fie că le permitem să figureze, cum au făcut-o și până acum, în bazinul neomodernismuluiromânesc, spațiu de maximă liberalizare a formulelor de scriitură.
În demonstrarea caracterului postmodern al textelor de proză soresciene, tânăra stilisticiană împrumută instrumentele de tip tradițional, specifice domeniului pe care-l stăpânește cel mai bine, gramatica, pornește de la simplu la complex, nu se hazardează în spații de reflecție subiectivă sau, dacă o face, nu livrează, în exces, interpretări de dragul estetizării discursului. Totul este bine cumpănit, nu se îndepărtează de la subiect, stăpânește conceptele cu care operează.Înscrie literatura soresciană, cu fire de mătase fină, ce mă trimit cu gândul la scene din filmele lui Emir Kusturica, în dimensiunea locuită fertil, tutelar, de postmodernism.Citește cu ochi pătrunzători, creativi, răstoarnă din temelii stereotipele, sterilele analize literare.
Filozofează pe marginea conceptului de fragmentarism, prin raportare la romanulTrei dinți din față. Îl întoarce pe toate fețele, povestește ce se-ntâmplă-n roman, pune întrebări la care dă sau așteaptă răspunsuri, într-un fel de analiză clasică, dar foarte dinamică, a textului descusut, dezmembrat, pentru a fi, mai apoi, reasamblat, cu apetență clară pentru scoaterea la suprafață a aspectele lingvistice și stilistice ale textelor.Poate că n-ar fi fost rău să se renunțe, pe alocuri, la fragmentarea discursului propriu. Intruziunea constantă, înlănțuită, de citate din exegeți amorțește vivacitatea textuală. Prin aerarea frazei, s-ar fi dobândit un alt fel de coerență, o curgere a frazei despovărată de suport la vedere, o etalare mai susținută a părților originale.Notele explicative sunt canale de comunicare în oglindă, pe placul autoarei, care, ori de câte ori găsește prilejul, se retrage ghiduș în firida subsolului justificativ.
Ce a atras-o la acest scriitor complex a fost, cu siguranță, gradul înalt de ștergere a granițelor dintre genurile literare, perspectiva jocului în miriștea cuvintelor neaoșe, ironia și subtilitatea dozării frazei, mecanismul, niciodată același, de apropiere a textului, gradat, cu oarecare versatilitate, de cititor. Ieșirea din zona găunoaselor repetiții, a mulajelor semantice aseptice, de asemenea.Apărătoare înfocată a ideii de frumusețe în limbă, Emina Căpălnășan găsește, în proza lui Marin Sorescu, multiple forme literare de salvare a lexicului românesc, a figurilor de limbaj,de renunțare la structurile care-i periclitează, la tot pasul, spiritul.
Cu aparat bibliografic bogat, adus la zi, cu modele noi de interpretare a unor texte inedite, cartea de față anunță, credem, o incitantă monografie Marin Sorescu. Între antum și postum, consumând flacoane de interpretare, în numele unei istorii literare în curs de fabricare, cu deșteptăciunea omului dedat la miezoase explicații filologice, Emina Căpălnășan reușește să-l readucă în actualitate, în chip fericit, pe Marin Sorescu. Un scriitor pe nedrept intrat, de la o vreme, în marele con de umbră al receptării.
