Ceaprazarul

La curbura străzii înguste, al cărei nume îmi scapă, ţintuit locului, aşteptam ca bărbatul acela înalt cât toate zilele să aşeze, în acelaşi chip, şi alte scaune cu spetează rotundă, lângă cel adus, cu puţin înainte, pe ţuguiul umărului, de acolo, din dugheana întunecoasă, neaerisită, pe care,de vină fiind unghiul,n-o puteam vedea prea bine. „Tiţo, azi vine Mutu!” striga ascuțit, în timp ce-și făcea o cruce mare pe piept.

Între timp, picioarele m-au purtat îndeajuns de aproape de personaj şi de gestul său, pentru a-mi întinde puţin gâtul, atâta cât să pot citi (aveam ochelarii pe nas) numele firmei de deasupra uşii: MICULICI  MIRON, fiul lui ILIE, CEAPRAZAR de Cluj,toată ziua vând, la orice mână.De-abia când omul a intrat înăuntru, târându-şi papucii după el şi lăsându-mă faţă în faţă cu scaunul acela pictat, exemplar unic în povestire, m-a cuprins teama. Mai lipsea mâţa neagră care să-mi bareze traiectul privirii.

Peste drum, se afla o casă cu pridvor.În dreptul ușii, un rădvan în miniaturăstaţiona, cu cinci armăsari cât pumnul unui bebeluş de mici, odihnindu-se în gips. Pe trepte, o femeie trecută îi întindea mândră nişte bucăţi de ziar decupat celui de lângă ea, un bătrânel zâmbitor, care tremura din tot trupul: „Ăsta eram eu! Tinereţe, tinereţe, ce diferenţă, Doamne! Dar cum o strigam pe ea?” „Ca şi-acum, frate!” se auzi, ca un ecou, mocnit.

bizar

Înaintez. Drumul se înfundă. Pe gardul casei cu bătrâni se caţără nestingherită zmeura. Mă întorc şi-mi umplu, de poftă, gura cu zmeură. O strivesc de cerul gurii. Îi simt aroma. Iată-mă, iarăși, pe Strada Neagră. Acelaşi sentiment ca atunci, în noapte, până să întâlnesc pe cineva cunoscut care să-mi spună: „Cheful nu s-a terminat. Toţi te caută disperaţi.” Aceleaşi bufniţe istovite de nesomn, aceeaşi sudoare rece, umezindu-mi trupul. Materialul din mătase naturală al cămăşii, înnegrit pe la subsuori, îmi dădea un sentiment de jenă. „Cine-o fi Tiţa? Dar Mutu?” A ieşit din nou ceaprazarul. Aducea cu sine o ladă plină ochi cu chipie de diferite mărimi. „Azi vine Mutu!” Nu eram pregătit pentru o astfel de reacţie. M-am chircit instinctiv. Tunete, stropi mari de ploaie. Nici pe astea nu le prevăzusem. Ceaprazarul, din câteva arcuiri, îşi cără înăuntru marfa, pe care ploaia a botezat-o deja. Rămâne scaunul, doar atât din vechiul decor. Uşa e zăvorâtă cu iuţeală, iar eu mă năpustesc pe scaun, în locul chipiurilor. Îmi adun picioarele sub mine. Îmi învălui genunchii cu braţele. În sfârşit, am înţeles de ce şi-a făcut cruce ceaprazarul. În faţă, la numai câţiva paşi, peste drum, spre dreapta, se înalţă, ca din senin, o biserică uriașă. Ocupă mai mult de jumătate din stradă.

Cu ultimii stropi de ploaie, apare soarele şi-o femeie îmbrăcatăîn negru, desculţă, ţinând în mâini un tablou cu Maica Domnului însângerată. Trece ca prin faţa unei tribune, revoltată, aproape urlând: „Ieri, alaltăieri, l-am terminat. E proaspăt! Aşa a fost, ce vreţi, nu e nimic adăugat, duceţi-vă să vedeţi în biserică, de-acolo m-am inspirat, e exact aceeaşi, aşa a fost întotdeauna, însângerată, nu numai El!”

Noroc că nu m-a observat cum stau aici pe scaun. Ea aşteaptă pe cineva care să-i cumpere tabloul. Mă caut prin buzunare. N-am bani la mine. Femeia mi se pare nebună.Intru în biserică după ceaprazar şi m-aplec puţin să nu dau cu capul de perdeaua spânzurată, din nu știu ce motiv, la intrare. „Tiţo, nu ţi-am zis io că azi vine Mutu?” a mai ţiuit Miculici Miron, fiul lui Ilie, înainte de a dispărea în semiobscuritatea lăcaşului sfânt.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *