Cu ceva timp în urmă, m-am lăsat vrăjită de povestea unei artiste de performance care trăise, ca parte a experimentului ei artistic, timp de o săptămână, în compania unor porci. Acum revin, cu puțin timp înainte de un alt Ignat din calendarul nostru popular, la oameni și porci. Ce-i drept, pretextul de azi nu e artistic-porcin, ci exclusiv porcin (sau poate ar fi mai bine dacă aș scrie porcesc?) Un american de la țară, evocat de canalele internaționale de știri, a scandalizat opinia publică după ce a fost prins bând bere în cocina vecinului[1]. El a fost acuzat de tot ce poate fi mai rău – violare de domiciliu, consum de alcool și expunere indecentă. Cu alte cuvinte, numai o licență artistică te poate scuti de amendă contravențională, mai ales dacă trăiești periculos, în stil american, cu oameni care inventează pricini de punere sub urmărire judiciară din te miri ce – ba e cafeaua prea fierbinte, ba scările rulante de la mall ți-au spart capul, ba, în cazul de față, ai intrat prin efracție dacă ești găsit savurând un Budweiser în compania animalului tău de companie preferat.
Dacă am fi crezut că porcul este o pasăre comestibilă doar în peisajul temperat-continental românesc, ne-am fi înșelat. Iată că poporul cel mai democratic din lume și-a construit și el, în timp, o relație epică – cum altfel? – cu miticul animal. E drept, americanii preferă, la ceas de sărbătoare, curcanul, iar poveștile lor nu se grăbesc să investească porcul cu atribute magice. Povestea românească a porcului alege animalul din poiată pentru transformarea în prinț, acolo unde europenii occidentali ar fi ales broscoiul, lupul, barza, sau te mai miri ce necuvântătoare, iar povestea americană a porcului nu ar fi putut fi mai plicticoasă nici dacă ar fi vrut, ținându-și cititorii legați de etica protestantă a muncii.
Exemplul 1, bine cunoscut (și) de la Walt Disney, este povestea celor trei purceluși. În manieră de-a dreptul esopică, purcelușii constructori de case, precum vulpea și strugurii sau iepurele și țestoasa odinioară, îi învață pe copii niște principii morale clare și sănătoase și întrupează niște calități umane supreme, precum cinstea, hărnicia, dragostea pentru semeni, loialitatea și altele de acest gen. Purcelușii i-au inspirat mult pe copiii americani, dar și mai mult pe părinții acestora, care au transpus-o nu în film, ci în sistemul public de sănătate. Ne-am obișnuit, în ultimii ani, să citim majoritatea poveștilor copilăriei re-spuse. Asta înseamnă, cel mai adesea, că basmele sună politically correct, că dreptul la replică al celor mai neînsemnați figuranți este literă de lege și, mai ales, că nu mai putem ofensa pe nimeni distribuindu-l în rolul personajului negativ. Acest fenomen poate fi observat și în repovestirea dramei familiei de purceluși care riscă să rămână homeless, depănată de asociația pacienților[2].
Se făcea că purcelușii, provenind dintr-o familie bună, trainică, din clasa de mijloc, vor să studieze medicina tustrei. După ce învață și iau toate examenele cu nota 10, se orientează spre zone din sistemul de sănătate în care pot face diferența, cum ar veni. Primul ajunge chirurg într-un spital. Al doilea devine funcționar public în sistemul de sănătate. Iar al treilea se face medic de familie. După zece ani, toți trei sunt obosiți, dar cu sentimentul datoriei împlinite. Tocmai atunci, vine lupul. Acesta este, ca în toate povestirile re-evaluate, un personaj plin de solicitudine, prost înțeles, preocupat de sistemul de sănătate până în măduva oaselor. El merge la spital, unde i se pare că observă niște nereguli, pe care i le reclamă funcționarului din sistemul de sănătate publică. Cei doi frați purceluși se simt direct vizați, își dau demisia și se refugiază la cel de-al treilea frate. Acesta, căruia tocmai i se adusese la cunoștință schimbarea legislației pentru medicii de familie, cedează nervos și propune emigrarea tuturor în Noua Zeelandă. Iar lupul, cu sentimentul datoriei împlinite, se pensionează avantajos și trăiește fericit până la adânci bătrâneți. O treabă curat porcească, am putea concluziona.
Exemplul 2 este mai porcesc în sensul poveștilor pentru copii din secolul al XIX-lea, adică este chiar despre porci. Se cheamă – potrivit-moralizator – Fratele porc. Era odată un copil dezordonat din cale-afară, care nu-și făcea pantofii și nu se spăla pe mâini înainte și după fiecare masă. Îngerul ordonat îl pedepsește să locuiască împreună cu fratele lui geamăn, a cărui identitate copilul, pesemne nedeprins în ale zoologiei, nu-o poate anticipa. El iese din casă și, rând pe rând, agrăiește animalele din pădure și din ogradă. Veverița cea frumoasă și cu blana lucioasă se simte ofensată. Găina cea harnică și punctuală se face că nici nu-l aude. Motănelul cel simpatic și vărgat pufnește și se zbârlește la ideea unei asemenea înrudiri rușinoase. Doar porcul îi dă târcoale băiatului dezordonat, îndemnându-l să îmbrățișeze valorile porcine lipsite de echivoc. Atunci îngerul ordonat îl expediază pe copilul penitent înapoi în brațele conduitei clasic-burgheze.
Dacă, însă, idealurile noastre estetice sunt mai presus de poveștile de adormit copiii și dacă porcul transformat în prinț bate la puncte purceii de lapte fugăriți de lup, înseamnă că trebuie să ne întoarcem în peisajul cultural-artistic românesc, în care, e limpede, despre porc, numai de bine. Cu ocazia unui Ignat de mai anțărț[3], povestea porcului din arta românească recentă s-a profilat, în formularea curatorului Erwin Kessler, mai degrabă ca o poveste de şuncă şi spată, fără înfiorări mioritice, ca un grafic al transferului dinspre absență spre abundență. Cu alte cuvinte, de la copitele albicioase din vitrinele comuniste cărora, pentru că așa li se spunea pe atunci, artistul le-a cusut trei trese paralele, oblice, de piele, precum încălțămintea mult-râvnită (Adidașii), expoziția merge până la invazia de purceluși zburători roz, desenați ca în cărțile de colorat pentru copii, sugerând supra (și super) oferta alimentară a deja obositoarei societăți capitaliste de larg și compulsiv consum. De la discursul artei vizuale și literaturii populare românești din vremurile basmului porcului împărat, discurs care ignora ceafa la grătar, dar preamărea lâna și înțelepciunea resemnată a animalului de stână, expoziția din ajunul Crăciunului, de post, oferă grăsimi saturate în exces – în fotografii alb-negru și color, grafică și acuarelă – care oscilează între concretețea galantarelor și cântarelor și abstracțiunea investigării procesului de fetișizare a porcului la români. Care este mesajul principal care se desprinde despre modul în care este perceput porcul – animalul și produsele derivate – astăzi, în cultura de supermarket? O caricatură din expoziție dă răspunsul ultim: Kill all pigs! Semnează Mad Cow.
[1] Hotnews.com, 16 iulie 2015.
[2] http://patient.info/blogs/pro/2014/01/fairy-tales-retold-the-three-little-pigs
