Seară de poezie la Timişoara la sfârşit de septembrie în frumoasa curte interioară a Casei Artelor, acolo unde a fost prima bibliotecă publică cu sală de lectură din Imperiul Habsburgic. A doua ediţie a happening-ului Klapka Jazz & Poetry a adunat laolaltă iubitori de poezie şi jazz alături de scriitorii Marcel Tolcea şi Alexandra Bodnaru, precum şi muzicienii Ionuţ Dorobanţu şi Victor Micleuş.
Marcel Tolcea este poet, publicist şi profesor universitar la Universitatea de Vest Timişoara, poemele citite fac parte din „Ochiul inimei”, Editura Diacritic. Alexandra Bodnaru este studentă la Facultatea de Psihologie a UVT, are 18 ani, iar poeziile citite fac parte din volumul de debut, „Orașul cu gropi în obraz”, editura Eikon, apărut în 2016.
Evenimentul a fost organizat de Asociaţia Memoria Culturii, parteneri – Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş, Casa Artelor din Timişoara este un loc de poveste. O curte interioară cu istorie. Funcţionează din 2006, în incinta Direcţiei Judeţene pentru Cultură Timiş. Istoria clădirii însă se duce înapoi departe în timp, primul proprietar a fost Johann Lechner, curelar, şi asta era pe la 1752. În 1828, Klobuschitz Joseph a devenit proprietar. De asemenea, în perioada 1791 – 1947, clădirea a servit drept sediul unor tipografii, edituri, redacţii de gazete. Mai departe în timp, în 1888, aici se tipăreşte săptămânalul în limba română „Foaia de Duminică” de către Uhrmann Heinrich. Clădirea a devenit, începând cu 15 martie 1815, prima bibliotecă publică cu sală de lectură. A fost înfiinţată de Josef Klapka.
Mai important decât consemnarea evenimentului deja consumat este poezia. Iată câteva din poemele citite de cei doi poeţi:
Marcel Tolcea
CETINĂ
La un moment aproape seral de pe strada Paris,
la tehnicianul dentar, domnişoara Milena ar fi declanşat,
fără să ştie, emoţiuni vii, efuziuni şi suspine unui conviv.
Fostul ei profesor de geografie, dl. Sepi Tropez, învăţat cu
marile spaţii, deveni pătimaş, o dansă pînă-n zori şi,
de bună seamă, dacă nu ar fi fost zidul camerei, dumnealui
ar fi trecut cu ea în braţe Carpaţii.
În vremea aceasta, mai sus-numita, fără să bănuiască nimic,
îi povestea acum, în urmă cu 7-8 ani, îl copiase la teză şi la
un extemporal despre podişuri celebre în lume.
,,Pot să jur că nu vă pasă de lume”, zice partenerul într-o pauză infimă,
ocrotindu-i umărul de o floare haină ce se strecurase în acea
dioramă, lipindu-se de mînerul ferestrei de-alamă, apoi,
spun martorii, retrase tînăra ei făptură de la primejdia acelor
asfinţituri de lună ce întîrzie iarna pînă pe şase:
Adevărul că îmbătrînim mai încet decît merele verzi
ar trebui scris cu litere luminoase.
HILDE
La trei săptămîni după ce Aurica a primit un post de cicoare într-o grădină superbă cu petalele mereu îndreptate spre soare, Tanti ne aduse-n sufragerie un fragment luminos dintr-un șarpe, ce, atunci cînd a intrat cu el așezat peste niște coperte vechi de carte germană, părea să fi fost, mai de mult, chiar o floare dintr-un regn ce se despărţise peste noapte de contur și culoare pentru a fi mai frumos. Era ora șapte spre seară. Afară, lumina își mai pierduse din snagă, pe unele porţiuni chiar se întunecase, și toţi ai casei — sau, cum se mai spune, Familionul — ne sorbeam ceaiul așteptînd rîndul semnelor vesperale, după ce, firește, fragmentul-oaspete-o-să-moară — sau, cum se mai spune — o să cadă în lege numai cu partea lui de petale, așa că aprinserăm în cameră numai o lampă, mică de cupru, cu fitil trecător de mătasă. Am primit oaspeţi, apoi, care s-au întors cu niște tineri sau mai tineri acasă, Am auzit șoapte într-o limbă necunoscută în vale și ne-am uitat la cer să vedem atenţi luna la faţă, ne-am plimbat pînă tîrziu prin livadă așa cum alţii ies noaptea pe puntea unui vapor pentru a trage în piept aerul tare al mării și zîmbesc fericiţi cînd aud, de departe, strigătul elefanţilor, slab ca un corn, semn că trec aproape de ţărmurile vii ale Africii. Ne-am întors apoi în odăi. Totul era viu. Respira. Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul locșor de lîngă fereastră, dacă tot ce-a fost scris o să crească.
Nu plîngeţi, rogu-vă ! Încă de la primul cuvînt am stat toţi într-o romanţă veche,
nemțească.
Alexandra Bodnaru
Feminină
Promit să-ți învinețesc corpul
de la gât în jos
ca să păstrăm aparențele,
promit să am atâtea capete,
încât să le știu mereu pe toate,
promit să stau mult și să dispar des
ca să te plictisesc și să-ți lipsesc
exact cât e nevoie,
promit să fiu stereotipul de femeie
ca să-mi pot încălca promisiunile.
Copil
Aveam tot dreptul să fiu inutilă.
Certitudinea confortabilă a eșecului
mă-nlemnise întreaga copilărie mâzgălind un perete.
Au trecut aproape trei ani de când am fugit de-acasă
și-ai mei nu și-au dat încă seama.
Când mi s-a făcut dor de mine
am înghițit un copil de lemn
care și-a așezat capul între plămânii mei,
și-a încleștat degetele lungi între coaste
și m-a lovit cu picioarele în stomac
până am respirat tot mai greu.
Mi-am pierdut pofta de mâncare
și-am început să dorm pe-o parte.
Ce bine că ai mei nu și-au dat seama încă.
În definitiv, copiii nu sunt o utilitate.
Cu spatele la oglindă
Trăisem în spatele unui televizor cu purici:
când mă dezmorțeam dimineața,
mă loveam de sticla dublă aburită.
dormeai cu fața spre mine,
băteai în geam cu gura larg deschisă,
era loc să mă tăvălesc în chinuri,
de-aia copilul nostru era un țiuit continuu,
și încă nu știi că te poți uita la tine,
când te așezi cu spatele la oglindă,
apoi schimbi frecvența.
Limite
Trebuia să trăiesc într-un balon cu heliu,
să am o voce subțire și feminină,
rezonantă și comună;
trebuia să mă așez în lume,
să am obiceiuri, mai ales ticuri;
trasez limite
în care nu reușesc să mă încadrez:
am decis că am dreptul
să fiu nelalocul meu,
dar, mai presus de toate,
râvnită;
liberă,
în general,
să fiu exagerată.
Credit foto: Andreea Medinski.
