Monumentul lui Asachi

În 1869, anul morţii sale, lumea lui Gheorghe Asachi era o amintire. Protectoratul rusesc fusese înlăturat, iar Mihail Sturdza nu se mai afla pe tronul Moldovei.Moldova însăşi încetase să mai existe, ca stat, o dată cu unirea cea mică. Asachi este, în pragul dispariţiei sale,în mai mare măsură decât contemporanul său Heliade,o umbră ce bântuie pe malurile styxului. Meritele sale ţin de un alt ev. Ostilitatea lui faţă de revoluţie şi de unire cânteşte, dramatic, în receptarea posterităţii.

Biografia intelectuală a lui Asachi este marcată, aşa cum nota G. Ibrăileanu, de acest nod al contradicţiilor. Asachi este o fiinţă scindată, un intelectual ce priveşte, simultan, spre secolul al XVIII-lea, din care vine, dar şi spre secolul romantic, în care se va stinge. Ambiguitatea sa este de esenţa personajului. În mediul modelat de rusofobia paşoptistă, rusofilia ruginită a lui Asachi are ceva respingător. Oficial al unui regim politic stigmatizat, cel al lui Sturdza, Asachi este prins în purgatoriul tranziţiei. Opera sa literară, atâta câtă este, păleşte în comparaţie cu aceea a generaţiei de la 1840. Extravaganţele sale îl descalifică. Asachi este, în momentul morţii sale, un scriitor ilizibil. Dacă Costache Negruzzi, nu mai puţin reticent faţă de radicalismul paşoptist, se salvează, întrând în canon, Asachi este celebrat prudent, ca un om al începuturilor.Numele său trăieşte în instituţia ieşeană a politehnicii. Fiica sa, Hermiona Asachi este soţia lui Edgar Quinet- puntea dintre iluminismul tatălui şi elanul romantic al fiilor este întruchipată de destinul ei.

Ianus bifrons

Asachi este unul dintre primii români moderni şi unul dintre cei care experimentează accelerarea istoriei româneşti ce urmează anilor 1821/ 1822. Asachi este îndatorat unei educaţii central- europene. Formaţia este riguroasă, iar relaţia cu mediul de la Lemberg al lui Budai-Deleanu îşi are relevanţa ei. Asachi este racordat unui moment de elan iluminist. Repatrierea manuscrisului “Ţiganiadei” este expresia acestei întâlniri remarcabile. Prin Galiţia şi Viena, Asachi comunică cu filosofia de organizare şi de educaţie a Austriei post-josefiniste. Credinţa în educaţie este un semn al acestei mentalităţi. Ataşamentul lui faţă de absolutismul luminat este, în plan politic, consecinţa acestui ethos. Asachi se detaşează de Moldova încă fanariotă în care va reveni. De pe un alt versant, mult mai prudent politic, el oglindeşte experienţa lui Ionică Tăutul. Înlăturarea fanarioţilor este pregătită de această ucenicie a imitării Europei.

Dar Asachi nu este doar intelectualul central-european, îndatorat josefinismului, dar şi primul român care se închină, poetic, muzelor italice. Recitirea lui Mihai Zamfir a salvat, din ruina operei lui Asachi, acest şantier de versuri şi de sunete. Asemeni atâtor europeni,Asachi este transfigurat de sejurul italian. Italia este mediul ce precipită naşterea unei noi sensibilităţi. În locul influenţei greco-orientale, Asachi alege acest filon al antichităţii, al ruinilor şi al frumuseţii. Asachi este, ca şi Heliade, un italienizant. Ca şi aceasta, ambiţionează să trezească în limba română geniul dormitând al strămoşilor. Eleganţa versurilor din poemul “ La italia”, datând din 1809, este remarcabilă. Stângăcia de mai târziu a lui Asachi este absentă aici. Ceea ce cucereşte şi durează este elanul zidirii unui limbaj care sa ofere românilor ceva din nobleţea Romei. Asachi deschide o tradiţie a sudului- îi vor urma, în felul lor, Alecsandri, Macedonski şi simboliştii.

Şi tot de această gramatică a memoriei culturale ţine cultul petrarchizant al Biancăi Milesi. Asachi întrevede în făptura care îi inspiră strofele un etalon al frumuseţii ce locuieşte aceste ţinuturi antice. Umbra Biancăi îl urmăreşte întreaga viaţă. Clasicismul lui Asachi glisează spre melancolie, în clipa în care poemul său evocă,peste decenii, moartea Biancăi. Iubirea sa are eleganţa unui roman de fine de secol XVIII. Este o iubire castă şi luminoasă, peste care se ridică un soare al Italiei şi al fericii reclădite prin poezie.

Structura lui Asachi este una bipolară, iar fiinţa sa scindată. Clasicităţii sale îi răspunde şi o explorare, timidă la început, a domeniului romantic. Gray şi ţintitirimul său pătrund în imaginarul său poetic. Dar Asachi nu poate face pasul spre avântul romantic pe care îl face Heliade. Traducerile sale nu posedă geniul profetic detectabil în tălmăcirea lui Heliade din Lamartine. Însă suflul romantic se poate observa la Asachi în segmentul cel mai bizar al operei sale, în nuvelele istorice. Ilizibile şi prolixe, dominate de senzaţionalism şi străine de echilibrul memorabil al lui Negruzzi, nuvelele sale construiesc ,încă ezitant, mitologia naţională. Tentaţia lui Asachi, ca şi aceea a celor care vin după el, prin “Dacia Literară”, este aceea de a elibera vocea geniului naţional, de a utiliza materia istoriei ca plămadă a unei arte naţionale, de a evoca o măreţie pierdută, ca icoană patriotică pentru contemporani. Asachi ratează acest efort cosmogonic. Vestigiile sale sunt o sumă de ruine informe. Dar acolo unde Asachi ratează, paşoptiştii şi Eminescu vor dura, oferind un repertoriu mitic. Negura cavalerească din textele în proză ale lui Asachi este la fel de stranie ca şi închipuirile dramatice meterminate ale lui Eminescu. Clasicul Asachi este incapabil să traducă intuiţiile sale romantice.

Asachi adăposteşte în fiinţa sa creatoare o dualitate aparent ireconciliabilă. La fel ca atâţia dintre cei care îi sunt contemporani, la fel ca şi Heliade, Asachi se află la primele pagini ale cărţii genezei. Limba se cere inventată, instituţiile se cer aşezate, educaţia trebuie încurajată. Crezul său luminist este opac la cântecul de sirenă al revoluţiei. Vieţile paralele ale lui Asachi şi Heliade se despart la 1848.Dacă Heliade alege revoluţia, cu întreaga povară a mantiei sale albe de profet, mergând în exil şi contaminându-se de socialismul evanghelic, Asachi este un stâlp al ordinii regulamentare, acuzând ridicarea europeană ca pe o erezie a veacului,combătută în numele ordinii şi al legimităţii.Asachi nu poate şi nu vrea să treacă rubiconul. Imaginarul său ideologic este unul incompatibil cu răsturnarea aşezămintelor ţării. Modernizarea pe care o încurajează este prudentă,limitată, controlată. Defazajul în raport de paşoptism este evident. Opoziţia sa faţă de unire este epitaful acestei cariere dominate de idealul regulamentar.

Modernitatea primă a Principatelor nu poate fi imaginată fără Asachi. Monumentul vieţii şi operei sale este al unei întregi epoci. Ieşind din letargia fanariotă spre a intra în secolul romantic, Moldova a avut în Asachi prezenţa ei tutelară, în deceniile de până la 1840. Identitatea urmaşilor se naşte şi prin dialogul cu acest spectru venerabil.