Aranja meticulos răsaduri de panseluțe

A trecut fix un an de când nu l-am mai întâlnit pe Hannibal Voloxin. Încerc să-mi amintesc cât mai exact figura lui. Astă-vară, la ţară, în acele luni în care mă retrag ca un melc în cochilie, mi s-a părut că-l zăresc. Aceeaşi siluetă. Acelaşi profil. Tocmai când m-am hotărât să-l strig, m-a tras de mânecă un băieţel brunet, răsărit ca din senin: „Nu aveţi nişte bănuţi, nene? Să-mi iau şi eu nişte pâine…” Scena s-a consumat repede. Tot atât de rapid a dispărut şi Hannibal. Sau, să mi se fi părut că l-am văzut? Câteva zile la rând, iluzia optică s-a produs obsesiv. Cam pe la ora şapte seara,mi se arăta preţ de două, trei secunde, o vedenie cu acte în regulă, de care începuse să-mi fie teamă, pentru că nu-i înţelegeam versatilitatea, se manifesta în mod straniu, incalificabil în luminaplină a zilei. Ultima dată, l-am strigat din răsputeri, cum facem în vis, încrâncenat, lac de sudoare. În zadar, silueta lui,tăiată fin în secundele amurgului, era făcută să mă bântuie sistematic. Hannibal mi-a redat curiozitatea, pofta de a descoperi miile de faţete ale unei lumi pe care o credeam monstruoasă, criptată, neprietenoasă. El nici nu bănuia ce izvoare ale cunoaşterii declanşase în mine, cu felul lui de a fi extrauman, cu misterioasele apariţii şi dispariţii, cu presupusele lui stări de transă, paranormale – nu am aflat niciodată dacă erau adevărate sau doar simulate –, cu armatele de fiinţe gata oricând să-i aştearnă ofrande la picioare, ca-ntr-o piesă de proastă calitate, cu Antoniu şi Cleopatra înghesuiți pe o scenă rotundă, cu măştile pe care le suprapunea în neştire, cu măiestrie, ce-i drept, de teamă, probabil, să nu fie recunoscut şi închis în cea mai lugubră fortăreaţă a spiritului, de unde nicio entitate nu s-a salvat vreodată. Personajul ăsta mă atrăgea încă, după tot ce s-a întâmplat, după toate episoadele în care m-a târât fără remuşcări, era asemeni unui magnet, în orice colţ al pământului m-aş fi aflat, mă chema cu o forţă inimaginabilă. Nu ştiu dacă şi alţii au căzut în aceeaşi plasă sau eram eu o vietate labilă, uşor de manevrat, un soi de insectă lipsită de calităţi, insinuantă, cu o carapace în care-mi ascundeam cu pricepere toată moliciunea corpului, de teamă să nu mă devoreze alte insecte, mai mari, mai frumoase, mai strident colorate.

bizar

Mă gândesc la acest bărbat, personaj al istoriei cu mai multe pagini lipite unele de altele, când ca la un prieten, când ca la cel mai feroce duşman. Greu de prins într-un portret, îmi scapă mereu printre degete, printre ochiurile destrămate ale memoriei. Faptul că viaţa mea, cu bune şi rele, s-a construit în jurul numelui său, ca o pânză de păianjen, solidă şi,-n acelaşi timp, fragilă-n iluzoriu, nu e pură întâmplare. Uneori, e penibil să traversezi istoria cu o fantomă la braţ. Nici nu te ajută, nici nu te lasă în pace, e posesivă, devoratoare, cu idei din cele mai trăznite. Hannibal-fantoma. Nu, altfel ar trebui să-l definesc, dar timpul mă-nghite rapid, tentacular, irevocabil, hap, hap, hap, nu mai are răbdare, în curând Runna va călca pe mormântul meu, în timp ce va aranja meticulos răsadurile de panseluţe, de garofiţe, de crizanteme galbene, mov, albe, de crini turbulenți, perfid mirositori. Îi voi auzi respiraţia sincronizată cu suflul pământului, al întregului univers, voi auzi şi micile conversaţii purtate cu groparii grobieni, cu cerşetorii, voi simţi, apoi, spre seară, stropii de rouă infiltrându-se în celulele pământului, dimpreună cu polenul plantelor efemere, înţepate, la răstimpuri, de pasul metalizat al furnicilor negre şi-mi va fi teribil de greu sau de ruşine, nici nu ştiu exact, să spun unde e mai mult întuneric. De parcă acest amănunt ar interesa pe cineva, l-ar face mai fericit, mai nefericit, mai tandru, mai agresiv, mai curajos, mai timid, mai cu capul în nori sau mai pragmatic. Noi nu percepem cu niciun simţ forfota nimicului de sub pământ. Nici măcar imaginaţia nu ne ajută în acest sens. În schimb, tot ce se află sub pământ, cu nume sau fără, e legat prin mii de fire de un dincolo lipsit de majusculă, în care noi, fiinţe muritoare, ne ducem orizontul neputinţei cât ne este dat, trăgând cu tupeu de firul vieţii, obligându-l la stări periculoase de echilibristică. Șnurul vieţii întins la maximum, ca o punte flexibilă între gura Runnei şi țeasta lui Hannibal. El, livid, cu-o floare după ureche, o garofiţă roz, cu miros năucitor. Ea, îmbujorată, cu o frunză de trifoi în păr. La ce-ar servi să ştim că,-ntr-o bună zi, firul se taie, cedează, iar distanţa dintre protagonişti se modifică instantaneu, hăul,de fapt,dintre el şi ea? Mâini întinse în disperare, degeaba,vaiet prelung, degeaba, forme noi de apărare,degeaba. Un capitol se închide zgomotos. Un altul are puţine şanse de a se deschide vreodată.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *