Timișoara – literal/ literar, regional și-n toate sensurile

Să scriu despre Timișoara, să mă dau mare că locuiesc aici de la șapte ani, din 1975, de când maică-mea m-a adus, cumva forțat, de la țară, din Petromanul neasfaltat, mai precis, de când a făcut orășeancă din mine. Purtam bundiță mouton doré și plângeam în fața ușii cu numărul 5, nu voiam să merg la școală nici în ruptul capului.Nici să cânt la acordeon. Stăteam într-un bloc nou, cu miros de ciment proaspăt, vizavi de stadionul ”Dan Păltinișanu”, fostul”1 Mai”. Erau numai bălării, cum vedeai cu ochii. Spitalul Județean, stadionul și buruienileimpertinente, cărnoase, impudice, crescute prin apele mlăștinoase, nimic altceva. Liceul sportiv, mai era și el, în spatele stadionului. Noaptea, greierii țârâiau îndelung, prin tot apartamentul nemobilat, până timpanul se obișnuia cu ei.

După ani buni, în ’89, studentă la filologie fiind, în ultimul an, mă ridicam, în amfiteatrul A12, și pledam pentru transparență în universități, pentru tratament nediscriminatoriu, pentru verticalitatea cadrelor didactice. M-au împins colegii: ”Simo, trebuie să vorbești, fără teamă, suntem cu tine!” Nu mi-a fost teamă, doar că telefoanele de amenințare nu conteneau, înainte și după ce am vorbit. Am rămas cu o, parcă, paralizie interioară de atunci. Intru, în A12, și acum, după 26 de ani, gâtuită de marșul inefasabil al secvențelor stocate în memorie, îmi vine să derulez banda înapoi și să urlu, să strig cu și mai mare curaj, să le râd în față celor care nu credeau, la acea vreme, că schimbările sunt posibile. Au trecut anii, m-am liniștit. Blestemele neputincioșilor de atunci nu m-au doborât. Chiar dacă azi tac și privesc cu scepticism ce se întâmplă în jur, adesea fără voința de a replica, nu fac parte din categoria celor care se lasă înșelați ușor. Timișoara e plină de oameni frumoși. Cei tineri, abia ieșiți de pe băncile școlii, cei mai puțin tineri, lupii bătrâni. Scriitori, artiști plastici, muzicieni, din orice domeniu se pot alege nume emblematice, oricând. Cum s-ar zice, nu-i de șagă cu Banatul.

tm

Timișoara mea va fi Capitală Culturală în 2021. Aflu de pe Facebook, mă bucur de una singură, cu nasul în computer și cu gândul la câte chestii mai am de făcut săptămâna viitoare. Le văd pe Raluca Selejan și pe Oana Doboși într-un selfie de zile mari, apare și Robert Șerban, sufletist, ca întotdeauna, citesc ceva de Loredana Târzioru, entuziasmată și ea, Daniela Rațiu poartă un dialog cu Veronica D. Niculescu, Zgomot Alb postează un Yeeeeees! cu mult mai mulți e de cât sunt eu, acum, în stare să transcriu, Alexandru Potcoavă merge la o bere cu un prieten, Daniel Vighi e cumpănit, amar cumpănit, masteratul lui de managementul resurselor culturale a dispărut, acum, când ar fi fost mai mare nevoie de așa ceva în urbe, tot ce-i bun dispare, e tasat, zdrobit mișelește în picioare, nu e nimeni să audă, toată lumea trimite mesaje de felicitare, țara se înclină vădit spre Timișoara, ca-n avioanele mari, când pilotul face manevre pentru a ieși din zonele de turbulență. Timișoara-i cu greutate. Țara se-nclină, harta se mărește pe colțul din vest, apar și granițele bine marcate, e o nebunie să-ți păstrezi intact centrul de greutate, chiar dacă ești legat cu centura, adânc, de scaun. Toată lumea crede că l-a prins pe Dumnezeu de un picior. Curg râuri felicitările, cu spume, fără spume, neutre sau încrâncenate-n lingușeli, se varsă șampania pe muchiile statuilor vag cugetătoare. Ne simțim, din nou, solidari. Legați strâns unii de alții, cu funii de amintiri împletite, mândri că suntem timișoreni, că pășim pe caldarâmul din Piața Victoriei, cel pe care s-a vărsat sânge, cel pe care s-a murit, în rafale de gloanțe, în speranța că, peste ani, va fi mai bine, că nimeni nu va mai redacta în subsolurile securității scrisori incriminatorii la adresa vreunei rude, a vreunui prieten, iar apoi își va trăi nestingherit viața, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar apoi va sta cu tupeu lângă noi,la aceeași masă, și ne va povesti ce și cum a dres pe vremea când redacta, chipurile, scrisori,cu mult zel, dintr-un grețos sentiment de frică, în beciurile securității. Va urca ierarhic, cu neobrăzare, va fi la conducere, în posturi cheie, ne va da ordine. Ne ținem, vrând, nevrând, de mână și cu acei oameni, e o horă  indistinctă, a bucuriei la care se agață cine apucă. Mă refer și la logoreea care i-a cuprins pe toți, la strângerea în brațe cu orice preț, la pupăturile reale ori virtuale. Hai că am devenit rea, nu se cuvine. Mă retrag în cochilie. Aștept anul 2021. Promit să nu mai fiu sarcastică, să nu mai derulez anapoda secvențe din trecut. Promit să scriu, de la biroul meu îngust, pe parcursul celor cinci ani, despre cum evoluează lucrurile, despre cât de multe panseluțe, bujori sau trandafiri se vor planta în centrul orașului și cât de frumos se vor înălța palmierii, zgârie-norii, mall-urile, despre cum se va schimba, ca la o comandă, clima, despre câți kilometri de autostradă vor fi terminați, despre câte universități vor fuziona spre binele și progresul științei, despre clădirile vechi care vor fi, cu siguranță, reabilitate, despre cum vaporașele se vor alinia, la start, în portul Timișoara, cu deschidere amplă la cultura Europei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *