Într-un interviu, Mircea Cărtărescu mărturisește: „Bucureștiul despre care scriu e diferit. E Bucureștiul copilăriei și adolescenței mele. Obiectiv vorbind, orașul era mult mai frumos atunci, dar pentru mine mai era ceva în plus, un miracol, o minune pentru copilul care privea peste tot în jurul său. Copilul e un bricoleur, unul care își construiește lumea folosind orice lucru pe care poate pune mâna“.
Ceea ce în primele două volume ale trilogiei Orbitor era imersiune temporară, imagine fulgurantă, ca de dagherotip, deseori difuză, neclară în Bucureștiul copilăriei lui Mircișor se cristalizează în Aripa dreaptă într-un amplu tablou, ca imaginea dintr-un caleidoscop în sfârșit reconstituită în totalitate, cu toate piesele la locul lor. Lumea aceasta crește în jurul lui Mircișor, într-un exercițiu nu doar de apropriere a realității, ci chiar de creare a sa: „Ca să-mblânzești un loc trebuia să-l bătătorești cu picioarele, să-l atingi repetat cu mânuțele, uneori să-l miroși și să-l lingi (…) Mircișor simțise cum, înaintând tot mai mult, în toate direcțiile, în lume, îi dădea volum, consistență și siguranță (…) La-nceput umflase casa, apoi pornise să destindă și să netezească, în stea locurile nenăscute încă din jurul ei. Fără-ndoială că dispensarul sau alimentara, sau liceul, sau groapa țiganilor nu avuseseră cu adevărat realitate până nu ajunsese el acolo, să le vadă, să le simtă mirosul, să le pipăie, să le construiască-ntr-un fel“. Toate simțurile concură la percepția lumii materiale, care începe să existe odată cu procesul de conștientizare a realității din jur: organismul dobândește astfel, așa cum am arătat deja, o geografie. Astfel, configurarea unui spațiu familiar presupune angrenarea tuturor simțurilor care, împreună, dau conturul acestei noi geografii. Simțul tactil, spune Rodaway. e cel mai dezvoltat la prepuber, e primul care îl ajută să se orienteze în lume: „Simțul tactil ne oferă un loc în lume“. Alături de cel olfactiv, cel vizual, cel auditiv conduce la o construcție a lumii, sustrasă din stadiul amorf și învestită cu sens. Mirosul, pipăitul și gustul sunt simțuri intime, corporale, pasive, spune Bertrand Westphal, în timp ce văzul și auzul sunt simțuri distante, cerebrale, iar senzorialitatea permite o confruntare a omului cu lumea – contribuind astfel la structurarea și definirea spațiului. „Locurile nenăscute“, care nu au „cu adevărat realitate“ până în momentul în care copilul le percepe, dându-le consistență sunt inițial ostile – ele trebuie „îmblânzite“, conțin un potențial pericol pe care Mircișor îl percepe imediat ce părăsește spațiul familiar, teritoriul deja „cucerit“ al casei sau vecinătății. Nu întâmplător, simțul tactil e mai cu seamă asociat cu stabilirea încrederii și sentimentului de apartenență, coordonării și cunoașterii, pentru că e purtător al celor dintâi informații despre spațiul din jur, perceput de copil mai ales prin intermediul atingerii (de asemenea, simțul olfactiv e asociat în mod special cu copilăria, adulții având tendința de a lega anumite mirosuri de prima etapă a existenței lor). În același sens, cum am arătat și mai devreme, simțul tactil joacă pentru Mircișor un rol primordial în explorarea lumii din jurul său, începând chiar cu trupul mamei, parte integrantă de altfel a acestei geografii primordiale pe care Mircea o caută: „În mijlocul lumii era o casă. În mijlocul casei era o mamă. În mijlocul mamei stătuse el, și amintirea acelor luni fericite îl atrăgea încă acolo (…) În templul ciudat al vilei din Floreasca se afla o singură, gigantică statuie de zeiță. Dar cu câtă enigmă în jurul ei!“. Copilul explorează lumea începând cu propriul corp și cu al mamei, spune Rodaway, încercând apoi să ajungă tot mai departe, alcătuindu-și o hartă haptică a locurilor familiare. Nu o dată își exprimă Mircișor spaima regăsirii într-un peisaj necunoscut, fie că e vorba despre geografia interioară, a apartamentului de bloc sau vilă, sau de cea exterioară, a cartierelor unde se plimbă împreună cu părinții: o geografie nefastă se întinde de altfel dincolo de teritoriile familiare, cu „locuri străine și rele“, dar prezența părinților creează o mandala protectoare – un „cerc fermecat“ de lumină în care copilul se poate refugia.
Observația lui Westphal, legată de contribuția senzorialității la structurarea și conferirea unei identități a spațiului vine în prelungirea afirmației lui Rodaway, care consideră fundamentală relația dintre diferitele tipuri de experiență senzorială și conceptele realității geografice: corpul ne oferă posibilitatea orientării în lume, datorită geometriei sale, dar și o măsură a acesteia, în sensul aprecierii distanțelor, în timp ce locomoția ne permite explorarea propriu-zisă a spațiului. Copilul descoperă imediat că geografia e întotdeauna în relație cu trupul uman, cu propriul său corp, dar și cu al mamei – de aceea geografia familiară e de neconceput în absența figurii materne tutelare.
„Spațiul din jurul lui era viu și sensibil, ca un câmp emoțional“, se spune la un moment dat în roman. Sintagma „câmp emoțional“ vine să sintetizeze sensurile metaforelor senzoriale care împânzesc textul, sugerând că, de fapt, materia orașului e organică, vie, rezultat al percepției emoționale – un spațiu „viu“, la care protagonistul e conectat prin infinite, imperceptibile fire.
Mulţumim doamnei Andreea Răsuceanu şi editurii Humanitas pentru permisiunea de a reproduce acest fragment din cartea „Bucureştiul literar”.
