„Pe scenă am rămas un copil. Am poftă de viaţă cum am poftă de teatru! Și invers!” – interviu cu Raluca Jugănaru

Mulţi dintre noi uităm că avem nevoie de întâlniri memorabile, mentori, pentru a reuşi să traversăm şi să învingem tumultul ce stăpâneşte viaţa noastră. Unii dintre noi uităm, sau pur şi simplu, omitem credinţa ca factor modelator de destine şi rosturi omeneşti. Actriţa Raluca Jugănaru nu exclude niciodată credinţa în Dumnezeu, atât pe scenă, cât şi în afara ei. În opinia sa, altfel nu se poate și altfel nu am putea exista.

De unde a început pasiunea pentru teatru?

Pasiunea pentru teatru s-a înfiripat din copilărie. Eu sunt un copil cu copil, cu ochii pe busola mare a timpului. Trăiesc cu nostalgia paradisului pierdut. Am fost foarte iubită de ai mei şi viaţa mea a fost înconjurată de multă iubire. Actoria! De unde să apuc discuţia…

Sunt născută de ziua tatălui meu, sunt miracolul și binecuvântarea lui. El nu mai e… s-a dus la Doamne-Doamne când aveam eu nouă ani. Tatăl meu a sădit în mine dragostea pentru teatru, deoarece el şi-a dorit să fie actor. Obișnuia să spună: ”Trebuie să faci artă din fiecare metru pătrat! Ia uite câtă iubire e în casa noastră!” De foarte mică mergeam la concursuri de recitări, simpozioane şi alte evenimente culturale ale Sloboziei. Am făcut câțiva ani de pian, am colindat țara pe la concursuri și festivaluri, el venea mereu cu mine… Am moştenit de la el iubirea pentru oameni, artă şi frumos. Am ales teatrul foarte târziu. Eu m-am pregătit tot liceul pentru filologie, am fost și olimpică pe județ la literatură. După ce am dat bacalaureatul, brusc mi-am zis să încerc să intru la o facultate de teatru. Simțeam o chemare puternică. Am zis să încerc şi am intrat prima la Universitatea Hyperion, la Facultatea de Actorie. Am încercat să intru şi la UNATC, dar nu am reuşit. Faptul că am intrat(mai ales că am intrat pe primul loc), fără să mă fi pregătit mai mult de o săptămână, mi-a deschis orizonturi noi, nebănuite, către frumosul univers al scenei. Aşa am ajuns pe această cale, care îmi fusese trasată de fapt de când eram mică, de tatăl meu.

Pentru mine teatrul este în acelaşi timp o eliberare plină de adrenalină. Dar el devine şi o ispită, în sensul în care îmi produce atâta plăcere, încât cad într-o veritabilă capcană. Câteodată, îmi sopteşte că el este totul pentru mine şi sunt tentată să cad pradă acestui gând. Eu am o familie minunată, un băiețel minunat, o binecuvântare, Iura Nectarie îl cheamă! Și el îmi amintește în fiecare zi că Dumnezeu este cel Atotputernic, așa că actorii sunt nişte instrumente prin care El ne vorbeşte.

Ce este scena pentru tine?

Scena este locul unde nu-mi cedez puterea niciodată, pentru că am de transmis un mesaj şi am nevoie de toată credinţa şi iubirea din mine. Scena îmi oferă forţa şi premisele unui sacrificiu pentru artă. Uneori dau teatrului mai mult decât ofer familiei. Uneori se întâmplă ca una să fie mai puternică, la un moment dat, decât cealaltă, şi echilibrul poate fi fragil. Când se termină un spectacol, am nevoie de un timp să mă repliez în realitate. Drumul de la teatru spre casă îmi place foarte mult. Eu plec de pe scenă purificată. La un anumit nivel, vorbim şi de o exorcizare pe scenă. Există atâtea revolte în mine şi patimi, care toate se scurg aici. Experienţa lui Faust este relevantă şi revelatoare pentru mine. Trebuie să treci prin mari focuri şi mari chinuri ca să îl poţi slăvi, apoi, pe Dumnezeu în toată măreţia Lui.

„Am poftă de viaţă cum am poftă de teatru! Și invers!”

În teatru, cel mai decadent sau grotesc gest sau act, eu îl găsesc sublim şi pe mine mă purifică şi mă înţelepțeşte tragismul absenţei lui Dumnezeu. Atunci teatrul devine sublim pentru mine. Orice lucru, cât de urât sau decadent ar fi, faptul că adâncesc, forez şi oglindesc resursele din sufletul meu, mă purifică. Am o poftă nestăvilită de teatru! Mai ales că simt că am făcut puţin teatru în comparaţie cu cât mi-aş fi dorit. Am poftă de viaţă cum am poftă de teatru! Și invers! Câtă poftă de viaţă am, atâta am de dăruit şi pe scenă.

Încă nu înţeleg curentul minimalist în arta scenică, deoarece pe mine mă fascinează vulcanii pe scenă, gata să erupă. Eu sunt un vulcan în interior. Ştiu că trebuie să găsesc măsura şi echilibrul. Sunt pregătită să trec prin toate aceste lecţii, dar am nevoie de mentori. Oricâte căutări actoriceşti, oricâte soluții găsim de capul nostru, oricâte proiecte independente am avea, noi, cei din generaţia mea, avem nevoie de mentori dăruiţi formării de actori mari. Acum ceva timp, la Librăria Cărtureşti a fost invitat domnul Victor Ioan Frunză şi domnia sa a reiterat faptul că actorii mari nu se pot forma decât pe texte mari. M-a uns pe rană. Am o mare nevoie de întâlniri!

Avem nevoie de mentori, să înţeleg? De întâlniri memorabile, care să ne definească ca oameni şi, ulterior, ca artişti?

Primul meu mentor este tatăl meu, care mi-a cultivat nevoia spirituală de cărţi, de cunoaştere. El mi-a pus primul în braţe poezia şi literatura românească. Printre primele întâlniri au fost cărţile. Tatăl meu era îndrăgostit de Eminescu, Voiculescu, Ivănescu, de autori cu care eu am crescut. Le-am învăţat poeziile pe de rost de la 4-5 ani! Eu cu tati făceam seri de poezie, de chitară şi acea atmosferă boemă mi-a rămas adânc întipărită în suflet. Tatăl meu era un boem! Cartea „Singur pe lume” al lui Hector Malot mi-a înnobilat viaţa şi mi-a format concepţia despre lume. Aşa înţeleg eu sărăcia, de fapt cu toate bucuriile ei! Trăiesc cu nostalgia acestui mediu. Tot timpul caut să refac acest univers.

Fiecare are o licărire a divinităţii, care, odată activată, te transformă în bun şi frumos! Teatrul este despre autodepăşire, despre iubirea pentru scenă, despre partenerul de scenă, despre personaj, despre tot. Trebuie să priveşti adânc semnificaţiile, să cauţi tipologia, personajul nu este despre tine. Niciodată. Dar îl faci să fie despre tine! Întotdeauna!

Explorarea personajului te ajută să scoţi la iveală nişte forţe lăuntrice pe care nu le cunoşteai până atunci, sau care erau ascunse vederii tale şi blocate într-un colţ al incoștientului. După ce ies de pe scenă, cel mai frumos este să mă întreb cum am reuşit acest lucru.

Îmi este atât de dor de actorul și profesorul meu, domnul Emil Hossu… un om plin de generozitate şi umanitate. El era mare parte din sufletul şi spiritul Teatrului Nottara. El unea lumea din jurul său cu dragostea pe care o avea pentru oameni şi teatru. Era autentic! El avea un cuvânt cald, blând pentru fiecare. El ştia să vadă ce este în tine şi reuşea să te pună în valoare. El nu avea preferaţi, el doar iubea arta şi omul. De la el am învăţat bucuria de a fi simplu. Totdeauna, înainte de spectacol, venea la noi şi ne spunea: „Cu bucurie copii, orice ar fi, cu bucurie!”. Şi astăzi simt că este aproape de mine. Simt că, de acolo de unde este, mă protejează şi pe mine. Și că s-a împrietenit cu tatăl meu. Poate fabulez, dar e fabulația mea, e credința mea! Acest lucru îmi aminteşte de noul nostru spectacol ”O poveste foarte simplă”, regizat de Ljupcho Gyorgievski, care exploatează ce se întâmplă cu noi în astral, şi cum ne protejează cei de acolo cu dragostea lor. Teatrul Nottara a traversat o perioadă grea în ultimele opt luni. Fără îndoială, cei care nu mai sunt printre noi au vegheat teatrul în toată această perioadă de exil şi zbucium, din care cu toţii am avut de învăţat.

„A umili pe cineva îmi este complet străin”

Întâlnirea cu regizorul Alexander Hausvater în spectacolul „Familie de artişti”… El m-a făcut să mă deschid întru totul, apăsând nişte butoane şi conectându-mă cu scena într-un anume fel. M-am bucurat când mi-a spus: „Eşti mult mai mult decât atât!”. Nu ştiu cum a reuşit Hausvater, dar eu nu am mai avut blocaje după aceste vorbe. Tema spectacolului este fascinantă. Ideea de a găsi artistul din tine, de a înţelege că este un diamant acolo, pe care trebuie să ştii cum să-l priveşti, să-l descoperi şi să-l şlefuieşti, este întotdeauna genial de vindecătoare, indiferent de perioada în care trăim.

Hausvater m-a ridicat din amorţeala firescului banal, a pregătit minunat terenul fertil în care am lucrat cu regizorul macedonean Ljupcho Gyorgievski, iar laboratorul lui Oleg Loevski a sădit bune seminţe pe acest teren.

Am ajuns să punem semnul egal între bunătate şi prostie. Din păcate, societatea noastră împarte oamenii în fraieri şi şmecheri. Câteodată, mi se întâmplă să fiu luată de ”fraieră”. Fac ce fac şi pic uneori în această postură nedorită, din cauza atitudinii mele ceva mai deschise, lipsite de cinism şi limbaj duplicitar. A umili pe cineva îmi este complet străin.

Casa cu ferestrele spre câmp, un proiect de suflet

Am un spectacol drag cu soţul meu, actorul Ion Grosu, care se numeşte „Casa cu ferestrele spre câmp”, un text scris de Alexander Vampilov. Acesta este un proiect de suflet, spectacolul durează 50 minute pe un text scurt, de doar 20 de pagini. E prima scriere a lui Vampilov, nu s-a montat niciodată în România! Am făcut inserţii şi din alte scrieri ale sale, dar și din alţi autori, pentru a creşte durata spectacolului, și, bineînțeles, pentru a ne sprijini mesajul. Regizoarea şi prietena noastră Adela Biţică s-a descurcat de minune cu montarea acestui spectacol. Viziunea ei despre lume ne-a captivat pe amândoi. Ne bucurăm de colaborarea cu ea, de felul, de maniera inventivă prin care a lucrat cu noi. Spectacolul este despre iubire. L-am jucat și la Slobozia, orașul meu natal, și, surprinzător, am întâlnit un public mai rece, chiar ostil. Îmi pierdusem încrederea și în spectacol, și în oameni. Însă la Sibiu, în cadrul festivalului Fringe de anul acesta, am primit aplauze în cascadă. Parcă nu se mai terminau. Am respirat la unison cu publicul. A fost un moment magic. Ne-a onorat felul în care am fost răsplătiţi pentru ce am dăruit pe scenă. Transferul între noi şi public a fost foarte puternic. Ne-am bucurat şi noi, şi Adela că am întâlnit un public care a înţeles fiecare nuanţă, care a apreciat fiecare detaliu. M-am bucurat foarte mult când am interacţionat cu publicul ulterior, veneau oameni în culise să ne mulțumească. Magic!

Acest spectacol aminteşte şi, sper eu, resuscitează interesul pentru viaţă, rosteşte un crez minunat despre forța iubirii.

Copii răi! Cine are dreptul să-i strâmbe destinul şi să-i mutileze viaţa?

Mai joc în spectacolul independent „Copii răi” de Mihaela Michailov, producție a Teatrului Arte dell Anima, un teatru minunat, la început de drum, cu intenții generoase. Spectacolul ”Copii răi” este pus în scenă de regizoarea Geanina Hergheligiu, un spirit cald și revoltat, la fel ca mine! A fost avocată, înainte de a face Regia… Spectacolul are un mesaj puternic despre sistemul de educaţie românesc, vorbeşte despre abuzurile, violenţele profesorilor față de elevi, ale elevilor față de colegi, ale părinților față de copiii lor… Se ajunge la umilinţă, la cruzime. Profesoara din piesă este şi dirigintă în acelaşi timp, şi aplică metode de corecţie barbare, prin umilire şi legarea mâinilor la spate de faţă cu toată clasa. Vorbim despre un caz real, despre o fetiţă de clasa a cincea, care se află la început de drum. Cine are dreptul să-i strâmbe destinul şi să-i mutileze viaţa?

Institutul Cultural Român a selecționat acest spectacol într-un proiect de mare anvergură, ”Teatru social itinerant”, la Dublin. Așa că, în septembrie, îmi voi petrece o săptămână în Irlanda unde vom susține trei reprezentații urmate de conferințe și dezbateri! Iată ce oportunitate extraordinară pentru un proiect independent valoros!

Ce a reprezentat Laboratorul DENS pentru tine ca actor?

Laboratorul DENS a fost un test pentru Nottara şi, implicit, pentru mine. Conceptul acestui laborator, dezvoltat în Rusia, s-a dovedit “bestial” şi pentru trupa noastră. Am trăit o mare fericire să-mi văd toţi colegii, fără excepţie, strălucind pe scenă, perfect conştienţi de potenţialul lor creator. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi s-a întâmplat în stagiunea aceasta. Tot ce am acumulat în doar 4 zile intense de lucru deja a rodit, s-au desăvârşit nu schiţe de spectacol, ci spectacole. Ştiu că aceste acumulări vor da roade şi în toamnă, în stagiunea următoare. Laboratorul cu Andreas Merz-Raykov, pe textul “Estrogen”de Joanna Owszyanko, m-a ajutat să proiectez totul în afara mea, să nu mă consum în interior, să păstrez şi să dezvolt tensiunea scenică, prin constanta raportare la public. Acest regizor m-a scos din zona mea de confort, m-a obligat să iau decizii clare, imediate, să abandonez “trăirile” în favoarea lucidităţii. Nu destinaţia, ci PROCESUL este cel mai important. Andreas ne-a contaminat cu energia lui nestăvilită şi cu dragostea pentru metoda lui Brecht. Spectacolul e un proces, omul tot un proces, fiecare e parte din proces, iar iubirea şi umorul sunt indispensabile acestui proces.

Raluca Jugănaru Grosu a absolvit Universitatea Hyperion, Facultatea de Actorie, clasa profesorilor Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu. A jucat în spectacolele Teatrului Nottara: Sonya Shaw – Nu vorbiţi cu actorii de Tom Dudzick, regia: Diana Lupescu (2011); Irene – Cabinierul, după Ronald Harwood, regia: Marcel Ţop (2011); Aischa – Ai toată viaţa înainte, adaptare după Romain Gary, regia: Alina Rece (2009); Michelle – Aniversarea, adaptare după ecranizarea Festen a danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci (2009); Marka – Bătrânul, adaptare după Maxim Gorki, regia: Catrinel Dumitrescu (2007).

În prezent, o puteţi vedea în repertoriul Teatrului Nottara în următoarele producţii: ”Călătoria”, după Constantin Abăluţă, regia: Gavriil Pinte, în ”Aniversarea” de Thomas Vinterberg și Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, în penultima premieră a teatrului(20 ianuarie 2016): ”Familie de artişti” de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater, și în premiera viitoarei stagiuni: ”O poveste foarte simplă”, regia: Ljupcho Gyorgievski.

Un comentariu

  1. Marian Vlase says:

    Adevarul e ca o intalnire cu Raluca nu trece fara urmari. Am cunoscut-o cu ceva ani in urma pe cand colabora cu Televiziunea Romana. Are darul de a crea instantaneu o legatura incredibil de puternica, o influenta pozitiva si profunda. Nu poti sa nu ramai fermecat de felul ei de a vorbi, de blanderea si calmul cu care te invaluie. Sper ca vremea si vremurile sa ma ajute sa o pot revedea. Restul e tacere.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *